Viaţa lui Teoalida… pe scurt

Atenţie: dacă aţi intrat în contact cu părinţii/bunicii mei, sau aţi auzit bârfe negative despre „Teoalida” de la derbedeii din Bariera Bucureşti, vă rog să uitaţi de ele şi să citiţi ADEVĂRUL scris mai jos. Dacă doriţi informaţii suplimentare despre mine, întrebaţi-mă PE MINE, nu pe alţii care vorbesc în necunoştiinţă de cauză.

M-am născut în Ploieşti pe 17 februarie 1989 şi am copilărit alături de părinţi şi de bunicii mamei. Tata era inginer proiectant, mama contabilă, bunicul tot inginer proiectant iar bunica farmacistă (de la mama). Bunicii de la tata şi restul rudelor nu s-au implicat. Nu am fraţi sau surori şi nici părinţii nu au.

De mic am avut abilităţi deosebite de comunicare, auto-educare, matematică, desen, etc, după cum se vede în aceste desene şi lucrări scrise la 5-8 ani. La 12 ani am fost la un psiholog în Bucureşti care mi-a estimat IQ-ul la 130-140. Ulterior am aflat că astfel de copii se numesc savanţi şi au toate şansele să ajungă la facultăţi de elită, dar familia mi-a distrus această şansă.

Am învăţat că cheia succesului e să fi onest şi transparent, să spun mereu adevărul oricât de urât e. Urăsc minciuna iar părinţii şi bunicii mei mă minţeau mereu, minţind şi pe alţii, nu spuneau aproape nimănui despre abilităţile de mai sus şi proiectele realizate pe calculator, spuneau doar că nu fac X şi Y (lucruri pe care tocmai EI îmi interziceau să fac), astfel devenind cel mai mari DUŞMANI.

Acesta este şi motivul pentru care folosesc numele Teoalida (unul din zecile nume inventate de mine la 6 ani), ales la 12 ani pentru a mă defini pe mine însumi, fără nici o legătură cu familia şi imaginea negativă pe care aceştia mi-au făcut-o pe numele meu real, ca ulterior să-mi adopt legal numele Teoalida.

După spuselor prietenilor care mă ştiu de mic şi a străinilor nou-cunoscuţi prin intermediul site-ului sau Facebook-ului, părinţii şi bunicii mi-au făcut viaţa GREA prin restricţiile impuse, ameninţâdu-mă pentru a îmi crea frică de a mă dezvolta normal, fie intenţionat fie din inconstienţă asupra consecinţelor.

Aveam calculator de la 6 ani iar la 16 ani mi-au băgat şi conexiune la internet cu rugămintea de a NU publica nimic pe internet. Calculatorul şi internetul erau singurul loc unde puteam face ce vreau fără frica de a fi pedepsit.

Mi-am creat în secret aceste site-uri (teoalida.com în 2009 şi teoalida.ro în 2016) pentru a îmi face publice abilităţile, obţine prieteni noi, şi a îmi pune în practică ideile de afaceri, în speranţa că până descoperă ei, voi câştiga bani şi vor realiza că nu am făcut rău.

Viaţa mea a evoluat mulţumită cererilor de proiecte şi ideilor celor care îmi vizitau site-ul, fiind în engleză m-a făcut celebru internaţional şi (după 10 ani) veniturile mele au ajuns de 10 ori mai mari ca salariul părinţilor.

Gândţi-mă că dacă idioţii care mi-au dat viaţă mi-ar fi susţinut ideile de afaceri în loc să îmi restricţioneze viaţa, puteam ajunge milionar înainte de majorat şi viaţa mea evolua în altă direcţie.

Unii prieteni de famiie au descoperit întâmplător site-ul, rămânând surprinşi cât de talentat am fost din copilărie, în contradictoriu cu felul în care mă prezentau părinţii.

Hobby-urile din copilărie

Contrar bârfelor din Bariera Bucureşti care susţin că eu am stat toată copilăria în casă şi nu am fost deloc la şcoală, eu de fapt ieşeam adeseori afară, dar întotdeauna eram însoţit fie de părinţi fie de bunici, care mă protejau de „oamenii răi” interzicându-mi orice interacţiune cu persoane necunoscute în prealabil de aceştia. Nu puteam ieşi singur în faţa blocului dar m-am plimbat (cu familia) prin diverse oraşe, Bucureşti, Braşov, etc, mergeam adesoeri la picnic la Câmpina, la Fântana cu Cireşi, la circ şi la alte spectacole. Mergeam în fiecare an la mare sau la munte, până la Vârful Omu.

Am fost la grădiniţă unde mi-a plăcut că mă jucam cu alţi copii. Am început şcoala în 1996, mă ducea mama şi mă lua bunica, eram nemulţumit de programa şcolară. Nu mai erau jucării ci doar manuale plictisitoare pe care le puteam învăţa într-o lună ceea ce în mod normal se învaţă într-un an. Ştiam înmulţirea şi împărţirea, aveam cunostinţe de desen tehnic, şi în Clasa I ne învâta adunarea şi scădera, şi ne dădea o groază de teme pentru acasă cărora nu le vedeam rostul. Din cauza unor incidente cu colegii violenţi, familia m-a rugat să nu mai vorbesc nimeni în afară de profesoară. Ascultântu-mi părinţii nu am mai avut nici o bucurie la şcoală. Altă problemă erau colegii care veneau la şcoală bolnavi, îmbolnăvind toată clasa deşi profesoara ne ruga să stăm acasă până ne facem sănătoşi. Mă îmbolnăveam aşa des, încât am acumulat zeci de absenţe în clasa I. Totuşi am fost premiant şi am intrat în clasa II, certurile şi bătăile dacă nu îmi făceam temele m-au făcut să mă tem de şcoală, familia era de asemenea îngrijorată să mă mai ducă la şcoală, că nu mă putea supraveghea şi proteja de „copiii răi”. Citiţi mai multe pe pagina Teoalida şi şcoala. Lipsa şcolii nu înseamnă că sunt needucat pentru că mi-am continuat studiile acasă. De când am internet am aflat care e rostul şcolii în viaţă şi regret că n-am mai mers.

Cele mai frumoase momente din copilăria mea erau atunci când mă jucam cu alţi copii, dar rareori aveam această şansă. Prietenii de familie, majoritatea colegi de facultate ai părinţilor, la rândul lor fiind părinţi cu copii, aproximativ 40 persoane în total, erau împrăştiaţi prin Ploieşti şi alte oraşe iar vizitele erau maxim odată pe săptămână, când părinţii mei şi părinţii lor erau liberi. Astfel părinţii mei aveau control asupra persoanelor cu care intram în contact, creăndu-mi un anturaj numai de oameni civilizaţi, iar „oamenii răi” care fumează, sunt violenţi, înjură, vorbesc într-una de sex, etc, nu erau lăsaţi să se apropie de mine.

Mi-am pierdut încrederea în părinţi din cauza nenumăratelor minciuni şi promisiuni neonorate care m-au făcut să astept ani în şir aiurea. Îmi plăcea să învăţ lucruri noi, altele decât cele predate la şcoală care le ştiam oricum. Părinţii mi-au cumpărat cărţi, reviste şi foarte multe jucării, alese de ei, dar niciodată nu mi-au cumpărat un lucru cerut de mine. Ei nu întelegeau că eu sunt o persoană sociabilă şi nu mă pot juca singur cu jucăriile, cum întâlnirile cu alţi copii erau rare, viaţa mea socială se limita la părinţi şi bunici, vorbeam cu ei aproape tot timpul şi îi băteam la cap să se joace cu mine, ceea ce era deranjant pentru ei care aveau alte treburi.

Ce altceva puteam face decât să stau la calculator şi să îmi dezvolt diverse hobby-uri? Aceste hobby-uri s-au dovedit utile în a deveni un om de afaceri, dar au trecut ani până am ajuns să depăşesc veniturile părinţilor, din cauza că nimeni nu m-a ajutat, ba din contră, părinţii cu restricţiile lor mi-au făcut viaţa mai grea.

Tata a cumpărat un calculator în primăvara lui 1995, iniţial pentru a lucra acasă în AutoCAD. Fiindcă la vremea respectivă mergeam la grădiniţă aflată lângă blocul bunicilor, stâteam 5 zile pe săptămână la bunici, pot spune că am început să folosesc calculatorul în mod regulat în toamna lui 1996 când am intrat în clasa I.

În toamna 1996 l-am întrebat pe tata dacă lucrările mele în creion pot fi făcute pe calculator, el a fost de acord şi „lucram împreună”, eu dictându-i ce să scrie şi deseneze. La scurt timp tata mi-a permis să folosesc calculatorul singur.

Spre deosebire de alte familii unde părinţii cumpără calculatoare special pentru copii, care le folosesc pentru gaming, ascultat manele şi vizionat filme porno, în familia mea tata era şeful pe calculator iar eu mi-am dezvoltat hobby-uri creative (probabil şi accesul limitat la informaţie m-a încurajat să fac singur lucruri pe care alţii le-ar fi download-at gata-făcute de pe internet). Aveam o pasiune pentru a colecţiona lucruri şi talent de a scrie documente în Word şi Excel, plus desene in Paint şi AutoCAD, lucrări făcute pentru a îmi umple timpul şi nu pentru a le comercializa. Părinţii nu şi-au dat seama că pot câştiga bani din ele iar eu nu ştiam că există clienţi dispuse să plătească pentru lucrările mele (dar părinţii nu ar fi lăsat nici un ban în buzunarul meu).

• În 1996, primul an în care am folosit calculatorul, desenam în Paint şi m-am decis ca atunci când voi fi mare, să mă angajez ca desenator în Paint (funny!).
• În 1998 am făcut primul desen în AutoCAD, furându-i meseria tatălui privindu-l când lucra el. Bunicul îmi aducea acasă desene tehnice pentru a desena pe spatele lor, asta mi-a crescut interesul pentru inginerie şi speram că într-o zi voi avea un loc de muncă în domeniul Computer Aided Design.
• Din 1998 am scris diverse documente despre Geografia României în Word şi Excel, bazate pe atlasele geografice pe care le aveam acasă, intentionând la un moment dat să scriu propriul atlas geografic al tuturor ţărilor. După conectarea la internet din 2005, descoperind Wikipedia care oferă date similare şi actualizate, am abandonat lucrările mele de geografie.
• Din 1999 am prins o pasiune pentru maşini. Colecţionam date tehnice din revistele auto în Word şi Excel şi le analizam: Enciclopedie de masini. Am desenat şi masini 3D în AutoCAD. În 2012 am avut surpriza să văd că pot face o afacere din furnizare de date, dar asta doar după multă muncă de a converti tabelele cu date tehnice făcute din pasiune într-un produs util firmelor de piese auto, asigurări, programatori, webdesigneri, etc.
• Din 2001 desenez case şi blocuri în AutoCAD (nu a desena planul propriului apartament, ci concepeam propriile modele de blocuri, chiar dacă desenele propriu-zise erau cam simple, doar axa pereţilor şi usi, modelele 3D erau şi ele simple). Mi-am pierdut interesul pentru arhitectură în 2003 din lipsă de material educativ (părinţii nu îmi cumpărau reviste de arhitectură cum îmi cumpărau reviste auto), dar am revenit în 2008, studiam arhitectura din diverse ţări şi am desenat Oraşul Virtual cu zeci de modele de case şi blocuri, planuri şi modele 3D, care au impresionat lumea şi am ajuns contactat pentru servicii de proiectare arhitectură.
• Din 2003 am o pasiune pentru explorator urban şi imobiliare. Îmi place sa mă plimb prin oraş, iar văzând că nu există hărţi digitale cu blocuri, am desenat propriile hărţi ale Ploieştiului în 2005, plus tabel Excel analizând numărul de blocuri şi apartamente din Ploieşti şi alte orase. Pasiunea a evoluat în 2008 la a explora alte ţări pe Google Street View, am scris articole despre diverse ţări (în special Singapore), am studiat arhitectura pentru a mă inspira la a desena propriul oraş virtual în AutoCAD.
• Îmi place muzica iar din 2005 am făcut în Excel o bază de date a muzicii, dând rating la melodii şi făcând topul artiştilor şi albumelor folosind formule matematice.
• Din 1998 până în 2002 urmăream meciurile de fotbal şi scriam în Word şi Excel tabele şi statistici despre meciuri. În 2002 părinţii au dat la gunoi colecţia mea de ziare şi reviste despre fotbal, iar asta a pus capăt hobby-ului pentru fotbal. Chiar dacă asta nu s-ar fi întâmplat, as fi renunţat singur în 2005 datorită informaţiilor existente pe internet.
• Din 1995 am început să ţin un fel de jurnal, scriind pe caiete întâmplări reale din viaţa mea, iar din 2000 am început să scriu pe calculator întâmplări reale din viaţa mea, dar diferit de ceea ce unii azi numesc „blogging”. În 2002 am început să scriu şi un jurnal al viselor.
• În paralel cu jurnalul de evenimente reale, scriam şi serii ficţionale, precum „Bilo îm Baie” cu zeci de personaje cu nume ciudate (1995-2001) la care am adăugat dialoguri umoristice inspirate din prostiile făcute de colegii de şcoală (1997-1999), „Puii mei” (1995-2001), „Robotul şi Calculatorul”, 12 pagini de povestiri umoristice vorbite la persoana a 3-a (2000), „2 proşti”, ~30 pagini de povestiri umoristice sub formă de dialoguri (2001-2003).

De ce făceam toate lucrurile de mai sus? Unii prieteni zic că am prea mult timp liber, sau că îmi risipesc viaţa în proiecte inutile în loc să prestez servicii pentru bani. Aveau dreptate, din păcate.

Când prietenii de familie veneau în vizită, le aratam ce lucrez eu, aceştia mă lăudau adeseori aşa că continuam să fac acelaşi lucruri (există ipoteza că familia a ordonat prietenilor să mă laude orice lucruri inutile fac, un fel de sarcasm), în loc să fiu îndemnat să fac ceva util şi productiv la bani. Unii prieteni mi-au zis că sunt un copil talentat şi lucrările mele ar trebui publicate, să vând o carte, etc. Dar părintii nu m-au ajutat deloc, m-au încurajat să scriu diverse lucruri la calculator, promiţându-mi că vom publica o carte, dar a fost sarcasm şi nu m-au ajutat deloc. De fapt ei se opuneau în a deveni o persoană publică (probabil părinţii voiau să am o ocupaţie solitară, să nu mai stau pe capul lor, în loc să am o viaţă socială).

În Octombrie 2004 ne-am conectat la reţeaua de calculatoare din cartier, la vremea respectivă o reţea artizanală făcută între prieteni pentru chat, jocuri şi schimb de fişiere, cu cabluri întinse pe exteriorul blocului, unii având şi abonament la internet prin reţea iar alţii având o conexiune la internet fără legătură cu reţeaua, de exemplu dial-up. Pe la mijlocul anului 2005 reţeaua artizanală a devenit firma RakNet şi au fost lăsaţi conectaţi doar persoanele care plăteau abonament la internet, 10 dolari pe lună. Noi ne-am abonat la internet în Februarie 2005 de la această reţea.

Conectarea la reţea a fost o surpriză pentru mine. Pentru prima dată puteam comunica pe chat cu străini, nesupravegheat de părinţi, face schimb de fişiere şi juca jocuri multiplayer. Atunci am realizat ce înseamnă să fi OM NORMAL şi cât de prost fusesem educat de părinţi, am înţeles rostul banilor, că munca se plăteşte, şi că toţi copiii trebuie să meargă la şcoală, am început să regret că eu nu am mai fost.

În contrast cu prietenii de familie care (erau probabil rugaţi) să mă laude orice fac, prietenii din online m-au criticat pentru lucrări inutile, şi o groază de critici la adresa părinţilor, comparând familia mea cu regimul lui Ceauşescu, acuzându-mi părinţii ca fiiind prea conservativi, ţinându-ma în urmă, limitându-mi educaţia, descurajându-ma să folosesc internetul în scop productiv, etc.

Unii întreabă de ce nu am avut conexiune la internet mai din timp, dacă tot ne-am permis cumpărarea unui calculator în 1995. Există zvonuri că părinţii voiau să îmi controleze educaţia şi accesul la informaţii, şi să îmi limiteze comunicarea cu lumea, alte zvonuri că părinţii încercau să mă ţină departe de lucrurile rele (de exemplu site-urile porno), dar de fapt ei m-au ţinut departe de mult mai multe lucruri bune. Părinţii cheltuiau mai multi bani pe enciclopedii tipărite şi reviste gen Arborele Lumii „pentru a mă ajuta cu informaţii” comparativ cu preţul unei conexiuni la internet, fără a ţine cont de cantitatea incomparabilă de informaţii de pe internet”. Deşi având internet am acces la site-urile porno, nu am intrat niciodată pe ele din plăcere, pentru că nu îmi place porno-ul.

Viaţa după copilărie

Eram într-un cerc vicios, îmi doream să muncesc pe bani dar nu puteam din cauza părinţilor, nu puteam fugi de la părinţi că nu aveam un loc de muncă.

În 2005 mama săturată de scandalurile lui tata a fugit de acasă, m-a minţit că a fost trimisă de servici în alt oraş pentru 2 săptămâni, dar de fapt a băgat divorţ şi nu am mai ştiut nimic de ea vreo 10 ani. Nici eu nu vreau să mă mai întorc vreodată la părinţi. în martie 2007 m-am mutat să locuiesc singur, persoana pe care am urât-o toată copilăria, bunica din partea mamei, mi-a purtat de griji, venind la mine regulat pentru a îmi aduce mâncare şi a plăti utilităţile.

Divorţul părinţilor a fost salvarea mea, dar doar pe jumătate, fiindcă bunicii au continuat să îmi pună restricţii, de exemplu să nu deschid uşa nimănui şi să nu ies din casă fără să îi anunţ, dacă voiam să merg undeva, unul din bunici mă însoţea şi mă „proteja” gonind orice prieten care încerca să mă salute. În Decembrie 2008 am decis să NU mai ies din casă însoţit de bunici, o formă de PROTEST în speranţa că aşa îmi vor da voie să ies afară singur. Bunicii nu acceptau să am proprii bani sau propriile produse, singura metodă de a îmi procura ceva era să le cer lor să îmi cumpere, aşa aveau control total asupra vieţii mele. Nu îmi dădeau voie să am un telefon.

Între 2005 şi 2008 îmi petreceam timpul pe hubul DC++ al reţelei RakNet, unde aveam sute de prieteni şi eram invidiat de toată lumea ca un guru al calculatoarelor, pentru că aveam cel mai organizat share, adică zeci de progame şi jocuri pe care le partajam cu cei din reţea, plus faptul că ajutam gratis pe oricine avea o problemă cu calculatorul. Zilnic câteva persoane îmi solicitau ajutorul. Citiţi mai multe: Teoalida în reţeaua RakNet.

Nu eram obişnuit cu libertatea, deşi fusesem conectat la internet şi aveam teoretic legătura cu oameni din toată lumea, în primii 2 ani am evitat contactul cu oameni din afara reţelei de cartier, fiindcă împărţeam calculatorul cu tata.

De când m-am mutat singur în 2007 am început să folosesc forumurile şi mi-am căutat prieteni în toată România, iar în 2009 am început să joc GTA SA-MP pe un server internaţional. Primii mei prieteni din străinatate i-am cunoscut în jocuri. Deşi învăţasem engleza de prin 2000 de la televizor, ascultând vocile şi citind subtitrările, de abia în 2010 am devenit fluent în a scrie engleza, mulţumită jocurilor.

Începând cu 2007 am postat pe forumuri că îmi caut de muncă, folosind diverse nume generice pentru ca familia să nu mă descopere. Am primit multe oferte, atât la birou cât şi la domiciliu, dar eram nevoit să închei un contract ceea ce contravenea regulilor impuse de părinţi de a nu da date personale pe internet, îmi era frică şi că vor afla părinţii că am proprii bani şi mi-l vor lua. M-am putut băga doar în proiecte mici pentru oameni care acceptau să plătească anonimi.

În 2009 bunicii mi-au oferit să îmi deschid un cont bancar pe numele lor în care să plătească cei pentru care lucrez online. Uite cum idioţii ăstia vor să aibă control asupra veniturilor mele! Am refuzat oferta deoarece aveam deja un cont PayPal încă din 2007, iar din acest motiv am ţinut afacerile mele un secret faţă de familie.

Şi mi-am făcut un site

Uneori luam laptopul lui tata când vizitam prietenii ca să le prezint lucrările mele, sau trimiteam lucrări de-ale mele prin share-ul DC++, prin email şi prin Yahoo! Messenger, către prieteni şi către cei care îmi ofereau de muncă.

Prietenii din online m-au încurajat să îmi public proiectele pe internet, pentru a fi vizionate oricine cu un link, iar când merg în vizită la prieteni să pot prezenta munca fără a merge cu laptopul meu. Părinţii mă ameninţau că dacă public ceva pe internet îmi taie conexiunea.

După mutarea de la părinţi, în aprilie 2009 am creat site-ul teoalida.webs.com care avea să îmi definească imaginea, atunci numele „Teoalida” a devenit internaţional. Speram că până când vor descoperi site-ul, voi câştiga destui bani încât aceştia vor realiza că a publica lucrările mele pe internet nu a fost o idee rea.

Pentru că aveam prieteni care îşi făceau bloguri pe Blogspot şi WordPress pe care scriau întâmplări din viaţa de zi cu zi (o prostie inutilă după părerea mea), eu voiam să fiu mai profesional, De aceea am ales Webs.com, dar s-a dovedit o alegere proastă, lipsa de elemente SEO limita potenţialul de creştere al site-ului.

Site-ul avea iniţial 5 pagini în engleză:

• About me.
• Teoalida’s Housing (Oraşul Virtual, planuri si modele 3D de blocuri in AutoCAD)
• Teoalida’s Palace (model 3D al Micului Trianon din Floreşti).
• Teoalida’s Cars (modele 3D de maşini).
• Teoalida in The Sims 2 (modele de case construite în joc).
• In august 2009 site-ul avea 10 pagini în engleză, în 2010 am adăugat alte 3 pagini în română: Harta Ploieşti, Geografia României, Micul Trianon (incluzând povestea palatului în română, nu doar modelul 3D).

Fiindcă lucrările mele gen Oraşul Virtual sunt imaginare şi nu sunt un lucru care să prindă audienţă, spre sfârşitul lui 2009 am adăugat 2 articole despre lumea reală: Singapore HDB Floor Plans (o istorie a evoluţiei blocurilor din Singapore, completată cu circa 50 planuri de apartamente) şi Countries & Cities (conţinând articole generale despre Singapore, Hong Kong şi Coreea de Sud, ţări folosite ca inspiraţie pentru Oraşul Virtual, în 2011 redenumită „Housing around the World” iar în 2012 împarţită în 11 pagini separate pentru fiecare ţară/regiune). Pagina Singapore HDB Floor Plans genera mai mult de jumătate din trafic şi a ajutat site-ul să ajungă la 100 vizitatori pe zi în 2010, numele meu fiind menţionat şi în presa din Singapore.

Scopul site-ului era să dau linkul la prieteni şi celor care îmi făceau oferte de muncă, şi pe site-urile de freelancing (unde am licitat vreo 10 proiecte fără a câştiga vreunul aşa că am renunţat). Site-ul a rămas aproape abandonat şi traficul a scăzut la jumătate. Este posibil să fi fost şi penalizat de Google, datorită lipsei de cunoştinţe de SEO la vremea respectivă.

See how my website was looking in 2010…

…and in 2012

În 2011 am înregistrat domeniul www.teoalida.com dar nu l-am putut ataşa site-ului fără a cumpăra cont premium pe Webs.com. M-am reapucat de adăugat conţinut pe site, am trimis „reconsideration request” la Google şi asta mi-a crescut traficul. În Ianuarie 2012 am trecut din nou de 100 vizitatori zilnici iar cele 20 pagini şi 500 MB de trafic pe lună oferiţi de Webs.com nu mai erau suficienţi, noroc că Webs oferea 10 credite pe zi clienţilor săi iar cu creditele am cumpărat „pagini infinite” plus încă 1 GB de trafic, dar în Septembrie am depăşit 50 pagini şi 200 vizitatori zilnici, aveam destule credite să mai cumpăr trafic, dar era asta soluţia cea mai bună? NU, fuck Webs.com!

Când mi-am făcut site-ul în 2009 am scris pe prima pagină (About me) „most of works are made for passion, but I am ready to work for you” iar sub asta, email-ul unde pot fi contactat. Dar potenţialii clienţi care veneau din Google nu intrau pe prima pagină ci în subpagini şi foarte puţini dădeau click pe About me să îmi vadă adresa de contact. În 2012 am adăugat în fiecare pagină mesaje în rosu care informa vizitatorii că ofer servicii, iar email-ul de contact l-am pus în banner să apară pe fiecare pagină. Doar aşa, clienţii au început să mă caute.

În August 2012 am început un nou site pe domeniul www.teoalida.com, folosind WordPress pe host plătit.

Deşi WordPress arată ca un blog, site-ul meu nu e tocmai un blog d-ăla pe care noi articole sunt postate în mod regulat, eu adăugam noi texte şi imagini în articolele existente, iar atunci când un articol devenea prea lung îl divizam în mai multe articole. Am ascuns data postării fiindcă nu avea importanţă, de fapt eu manipulam data fiecărui post ca prima pagină să afiseze cele mai populare articole despre piaţa imobiliară din Singapore.

Strategia era să ajung sus în Google şi să obţin linkuri şi like-uri pe Facebook, apoi să pun pe prima pagină articolele de arhitectură ca să am clienţi. Dar arhitectura s-a dovedit greoaie şi neprofitabilă aşa că am renunţat.

My website in May 2014

Primii mei bani

Conform unora din prietenii online, un părinte corect îşi duce copilul la şcoală, îl învaţă să muncească, să facă treburile părinteşti, etc. Şi îl recompensează (eventual financiar) pentru realizările sale, astfel încât acesta să ştie să administreze banii şi să ajungă independent de părinţi, eventual să ajungă mai presus ca părinţii.

Familia mea a fost pe dos. Părinţii şi bunicii nu mi-au dat niciodată un ban, m-au descurajat să merg la şcoală, nu îmi dau voie să îmi folosesc numele, să am un loc de muncă legal sau să închei contracte de colaborare, etc. Ei muncesc, ei îmi plătesc întreţinerea, ei îmi dau mâncare, ei îmi cumpără tot ceea ce cred ei că am nevoie fără să îmi respecte dorinţele când eu le cer să îmi cumpere ceva. Pur şi simplu fac tot posibilul ca eu să nu ajung independent.

Îmi doream să câştig proprii bani pentru a cumpăra lucruri pe care ei refuzau să cumpere, şi ca să nu mai urle la mine că stau prea mult la calculator şi „consum prea mult curent”.

Părinţii nu îmi dădeau voie să am bani, şi-ar fi dorit să muncesc, dar în numele lor. Nu mă recompensau cu nimic, astfel pierzându-mi interestul de presta munca lor, m-am întors la pasiunile mele de desenat în AutoCAD şi compus baze de date auto, pe care le distribuiam gratis pe DC++ şi prietenii de familie (este posibil ca din acest motiv părinţii să nu fi avut încredere în mine că pot presta o slujbă).

Probabil cea mai utilă lucrare de-a mea a fost hărţile Ploieştiului desenate în 2005, care au ajuns şi pe mâna firmelor de taximetrie, curierat, pizza, etc, adică uz comercial, firme care ar fi fost dispuse să dea bani. Cei de la Proiectul România Digitală m-au contactat în 2006 oferindu-mi bani pentru dreptul de autor al hărţilor, dar nu am ştiut cum să intru în posesia banilor, pentru a mă întâlni cu clientul trebuia să le spun părinţilor iar aceştia ar fi luat banii, aşa că am zis clientului „le puteţi folosi”.

Primii mei bani i-am făcut în 2007, după ce PayPal a fost introdus în România, în Mai 2007 şi a permis conturilor „neverificate” (fără card ataşat) să trimită bani (inainte puteam doar primi bani, nu şi cheltui, aşa că nu aveam de ce să încasez bani într-un cont din care nu îi puteam scoate). Am intrat pe forumuri de bani pe net, căutând de muncă. Deşi la vremea respectivă activitatea mea principală era desenatul în AutoCAD, acesta era un hobby neproductiv, iar banii pe care i-am câştigat fuseseră din servicii pentru cei care creează site-uri. Nu creeam eu site-uri, webdesignerii mă plăteau să adaug conţinut, creez linkuri, băgam în directoare, scriam articole şi traduceri, etc (joburi plictisitoare). Am încercat şi site-urile de freelancing, unde am pus link la site-ul meu. Am licitat vreo 10 proiecte fără a câştiga nici unul aşa că am renunţat. Site-urile Paid-To-Click (BUX) mi-au adus şi ele nişte bani în 2007-2008 după care nu au mai mers. Pentru că nu aveam card de la bancă, banii încasaţi în PayPal îi puteam cheltui doar pe internet, dând comenzi pe eBay în 2008.

În 2010 şi 2011 veniturile mele erau zero luni în şir. Îmi petreceam timpul desenând din plăcere în AutoCAD şi jucând diverse jocuri.

Prima lucrare majoră facută pentru un client (si nu doar hobby) a fost în 2011, când o companie de asigurări a fost impresionată de baza de date cu complexele rezidenţiale publice (construite de stat) din Hong Kong, realizată voluntar, m-a întrebat dacă pot extinde baza de date la complexele rezidenţiale private. Am făcut greşeala să încep munca fără a stabili preţul, şi de abia la jumătatea muncii mi-a venit ideea să cer 200 dolari dar clientul nu a vrut să plătească. Totuşi nu mă plâng pentru timpul pierdut, munca în Excel era o placere, făcusem deja din 2009 o bază de date similară cu blocurile din Singapore, tot voluntar fără să mi-o ceară nimeni.

În 2010-2011 puteam fi contactat doar prin email, dar mai puţin de 10 persoane/an îmi scriau email-uri. Unii postau comentarii pe site, dar nu aveam garanţia că reveneau pe site pentru a citi un eventual răspuns de la mine (Webs.com permitea postarea de comentarii cu nume, fără adresă de email)

În ianuarie 2012 am descoperit programele de chat pentru site-uri, care salută automat fiecare vizitator şi îi invită să îmi scrie, dacă sunt interesaţi de serviciile mele. La 100 vizitatori/zi 1-2 oameni pe zi îmi scriau, ajutându-mă să înţeleg ce fel de oameni îmi vizitează site-ul, şi a creea noi lucrări pe nevoile pieţei. Spre surpriza mea, pagina Car Database era vizitată de diverse firme din industria auto, dispuse să plătească bani grei pentru o bază de date completă, precisa şi actualizată constant. Am transformat bazele de date făcute din pasiune într-un produs util firmelor, iar în mai 2012 am făcut prima vânzare a unei baze de date cu maşini.

Un număr mare de persoane m-au laudat pentru proiectele mele de case şi blocuri postate pe site, m-au încurajat înspre o carieră în arhitectură. mi-au zis să schimb „servicii de desen AutoCAD” în „servicii de arhitectură” deşi nu mi se părea corect fiindcă nu aveam facultate iar meseria de arhitect implică mult mai mult decât a desena planuri şi modele 3D. Atunci am început să învăţ cum să fac desene detaliate conform normelor din construcţii, ca un arhitect adevărat.

Viaţă dublă

Bunicii au continuat să îmi pună restricţii la fel ca părinţii, de exemplu să nu deschid uşa nimănui şi să nu ies din casă fără să îi anunţ, dacă voiam să merg undeva, unul din bunici venea şi mă lua din casă, mă însoţea şi mă „proteja” gonind orice prieten care încerca să mă salute. Nu îmi dădeau voie să folosesc telefonul. În Decembrie 2008 am decis să NU mai ies din casă însoţit de bunici, o formă de PROTEST în speranţa că aşa îmi vor da voie să ies afară singur. Bunicii nu acceptau să am proprii bani sau propriile produse, singura metodă de a îmi procura ceva era să le cer lor să îmi cumpere, aşa aveau control total asupra vieţii mele.

Fiind singur acasă 90% din timp am ajuns să am o viaţă dublă, încălcând regulile impuse de bunicii. În 2008 am realizat ceea ce anterior părea doar un vis: să cumpăr singur ceea ce familia nu îmi cumpăra. Am dat comandă pe eBay.co.uk cu banii din PayPal şi într-o zi le-am arătat bunicilor ambalajele, a fost un scandal imens că de unde am alea, cui i-am deschis uşa, de ce am interacţionat cu străini că nu am voie, etc, deşi i-am zis că mi le-a dat curierul, ei erau panicaţi că pot primi bombe în pachet sau că pot deschide uşa şi la hoţi.

Eram aşa speriat că nici nu puteam ieşi din casă, în 2011 am ieşit prima dată cu frică să nu fiu văzut de cineva care mă va „spune” bunicilor.

în Mai 2008 bunica mea a făcut scandal la caseria RakNet spunând minciuni denigrante despre mine, probabil ca să inspire milă, dar i-au determinat să îmi blocheze accesul la hubul de DC++. Hubul a fost oricum închis 3 luni mai târziu, pe mine nu m-a deranjat lipsa hubului cât m-a deranjat atitudinea bunicii mele care mi-a creat imagine proastă în societate ani în şir.

Unii mă cunoşteau ce fel de om sunt şi-au dat seama că bunica mea minte, alţii nu mă cunoşteau şi au luat în serios minciunile ei, refuzau se întâlnească cu mine în viaţa reală din cauza zvonurilor că eu aş avea diverse „probleme” sau de frică că eu sunt în permanenţă însoţit de bunici răi care nu lasă pe nimeni să se apropie de mine.

În 2010 un băiat care nu era la curent cu zvonurile a venit la mine acasă şi apoi a spus la toţi prietenii lui adevărul despre mine, că sunt un băiat normal, sociabil şi locuiesc singur, iar în câteva luni îmi făcusem un nou cerc de câteva zeci de prieteni proprii, având o viaţă socială de care familia nu ştia nimic.

Dar aceşti prieteni erau genul de golani a căror viaţă se rezumă la a sta pe stradă cu prietenii, diferit de prietenii pe care îi aveam pe hubul de DC++ şi anume intelectuali care lucrează la calculator, unii din aceşti golani fac mişto de mine fără să ştie că sunt guru în calculatoare şi ar putea să obţină beneficii de la mine dacă m-ar respecta.

Prietenii m-au îndemnat să anunţ autorităţile, ceea ce am făcut, bunicii au fost chemaţi la audieri, ulterior şi părinţii, dar cu mine nu a vorbit nimeni. Pe o altă adresă de email am primit un răspuns halucinant. Bunica m-a ameninţat că îmi taie internetul că zic lumii să o acuze aiurea şi d-aia a fost chemată să dea declaraţii, deşi ea şi-o făcuse cu mâna ei. Bunicii au reuşit să înşele autorităţile că totul e OK spunând că ei mă îngrijesc, îmi dau de mâncare, îmi plătesc utilităţile, etc. În mod suspect, autorităţile au trecut cu vederea faptul că mi se încalcă dreptul la educaţie, dreptul la muncă şi a avea propriile venituri, libertatea de a decide, etc. Am trimis noi email-uri incluzând poze/video cu mine, link la acest site, şi extras de cont PayPal, să dovedesc că mă pot întreţine singur şi să cer explicaţii de ce mi se interzice să ies din casă neînsoţit şi să muncesc legal. Prietenii mei au primit răspunsuri „sesizarea nu se confirmă şi nu vă putem oferi informaţii personale”, dar eu nu am primit nici un răspuns. Ignoranţa autorităţilor mi-a întărit ipoteza că sunt o persoană fără drepturi.

în februarie 2015 am aflat ceva şocant… nu vreau să intru în detalii ca să nu-mi fac mai mult rău decât mi-au făcut bunicii, vă spun doar că nu mai puteam dormi noaptea 6 luni până am reuşit să mă întălnesc cu director DGASPC, Călin Viorel (un idiot!!). Bunicii MINŢEAU că datorită unor „probleme medicale” nu mă pot deplasa, nu am fost niciodată la şcoală, nu am prieteni, nu am venituri, etc, iar directorul fără a cunoaşte situaţia reală, o sfătuise pe bunica să mă însoţească permanent şi izoleze de societate, contrar dorinţelor mele, DAR dpdv legal, NU îmi era interzis să ies din casă sau să am un job.

Multe detalii rămân necunoscute: de ce a fost nevoie de 6 ANI şi zeci de sesizări, ca autorităţile să ia la cunoştiintă că NU am probleme medicale (exceptând traumele psihice provocate de părinţi şi de ignoranţa autorităţilor), şi să mă informeze că puteam munci legal?

Astfel am avut curajul să ies din casă singur, să merg la bancă să îmi deschid un cont, în care am „scos” banii din PayPal şi m-am apucat de cumpărături. Ce am cumpărat a uimit pe toată lumea: o garsoniera în valoare de 14.000 euro, în care am mai băgat vreo 3.000-4.000 euro în renovare, fără nici un împrumut bancar, urmând să o închiriez cu 160-200 euro pe lună (cititi mai multe: afaceri imobiliare).

Aceasta era averea mea strânsă în PayPal în 8 ani de muncă pe internet, în condiţiile în care familia nu îmi dădea voie să ies din casă neînsoţit, să îmi deschid cont în bancă, să am propriile venituri, să fac cumpărături, ei îmi plăteau utilităţile şi mâncarea încât eu efectiv nu aveam pe ce cheltui banii. Cheltuisem doar 10% din venituri. Închirierea s-a dovedit neprofitabilă. Veniturile mele au crescut între timp iar timpul pierdut căutând chiriaşi sau reparând diverse lucruri în garsonieră valorează mai mult ca chiria încasată.

În Februarie 2016 bunicii au aflat că deţin o proprietate, m-au întrebat de unde am avut bani, a trebuit să le explic că lumea mă plăteşte pentru desene şi baze de date (ei ştiau proiectele mele, dar nu că aveam un cont în care încasam bani pe ele).

Au aflat şi mama şi tata, aceştia încercat să obţină garsoniera şi conturile mele bancare folosind acte false, însă tot ce au obţinut a fost un dosar penal pentru fals şi uz de fals = Nu scap de probleme nici dacă nu mai avusesem contact cu părinţii de 10 ani! (exact d-asta nu le-am spus anterior, mi-era frică că ar fi vrut ei banii să îi cheltuie după placul lor).

Bunicii mi-au dat permisiunea de a ieşi din casă singur şi a avea un job legal, dar sub unele condiţii. Dar la cum se dezvoltase afacerea mea, nu mai aveam nevoie de nici un job!

După asta i-am convins pe bunici să NU îmi mai plătească întreţinerea, curentul şi internetul, ci să lase toate cheltuielile în seama mea. Ei continuau să îmi aducă de mâncare, dar am rezolvat şi cu asta, angajând o menajeră. Sper ca bunica să se ducă în mormânt sau în puşcărie, pentru că m-a terorizat psihic peste 20 ani.

În 2017 m-am apucat de şcoala de şoferi, luând sala cu 26 din prima şi oraşul din a 3-a încercare, astfel obţinând permisul auto pe 20 iulie 2018.

Ce aş mai putea face? Aştept sugestii!

Afacere de succes

Traficul pe site a crescut de la 100 vizitatori în ianuarie 2012 la 800 vizitatori pe zi în 2014, numărul de clienţi care cumpărau baze de date a depăşit numărul de clienţi care mă plăteau pentru servicii de arhitectură.

Treaba era clară: e mai profitabil să fac baze de date decât arhitectură. O bază de date se vinde la mai multe firme pe când un proiect de casă e plătit (în cel mai bun caz) doar de clientul pentru care l-am desenat.

Am extins baza de date cu maşinile care se vând în Europa şi am creat noi baze de date cu maşinile care se vând America, India, Orientul Mijlociu, baze de date cu blocurile din Singapore, etc. Mi-am atins ţinta de 1000 EURO pe lună în 2015, doar 10% din veniturile mele au provenit din arhitectură.

În arhitectură majoritatea clienţilor erau persoane fizice din ţări subdezvoltate din Asia şi Africa, în 90% cazuri pierdeam timp negociind fără a convinge clientul să achite un avans înainte să încep proiectul efectiv, doar 10% mă plăteau şi doar după ce vedeau (parte din) proiect făcut. Altă problemă: încasând avansul aveam obligaţia de a finaliza proiectul, iar unii clienţi m-au ţinut ocupat peste 1 lună cu proiectul unei case, cerând nenumărate modificări, prea mult timp pierdut pentru banii obţinuţi.

În 2016 am dublat tarifele pentru servicii de arhitectură, dar asta NU rezolvă problema principală, şi anume că 9 din 10 persoane care mă contactează vor consultaţie şi planuri gratis. Nu mai m-am implicat în arhitectură şi toţi clienţii i-am cedat altor arhitecţi, pentru un comision.

În baze de date, majoritata clienţilor erau persoane juridice din Europa şi America. Au fost şi unii care mi-au cerut să creez noi baze de date folosind programe de web scraping, apoi au fugit fără a plăti, dar publicând bazele de date pe site, au fost cumpărate de alţi clienţi.

Creeasem prea multe baze de date, aşa că în 2018 am oprit actualizările bazelor de date care aveau sub 5 vânzări pe an, şi nu am mai creat noi baze de date decât în cazul când există mai mulţi clienţi interesaţi.

Am ajuns la punctul în care nu mai e necesar să fac noi proiecte, fiindcă câştig suficient din vânzarea celor gata-făcute, Trebuie doar să fiu la calculator pentru a răspunde rapid clienţilor care îmi pun întrebări înainte de a cumpăra proiectele, şi să actualizez regulat bazele de date ca clienţii să îmi plătească în continuare abonament anual. Astfel muncind câteva ore pe lună câştig mai mulţi bani decât salariul părinţilor care lucrează 8-10 ore pe zi, 5 zile din 7.

Prefer să fac marketing să cresc vânzările proiectelor deja făcute, nu să cresc numărul de proiecte. În timpul rămas, m-am reapucat de proiecte voluntare precum Harta interactivă a blocurilor din Singapore (august 2017), din Ploieşti (ianuarie 2018), în curs de extindere la judeţele vecine (2020), care mi-a adus multe apariţii în mass-media.