Cariera mea în arhitectură

Am desenat în AutoCAD peste 100 case şi blocuri, voluntar din pasiune pentru desenat planuri şi modelare 3D în scop artistic sau la cererea clienţilor, diin 2008 până în 2016 când am renunţat la meserie fiindcă 90% voiau servicii gratis iar proiectele celor 10% care mă plăteau îmi consumau prea mult timp pentru banii oferiţi (mai mai ales că aveam altă sursă de venit în continuă creştere: baze de date). Adică NU mai desenez schiţe pentru clienţi la cerere, dar mai desenez voluntar ceea ce mă interesează pe mine personal (de exemplu blocurile comuniste).

Nu am facultate aşa că mă consider desenator, NU arhitect. Dacă construiţi o casă sau un bloc şi puteţi plăti un arhitect, vă pot pune în legătură cu prietenii mei, arhitecti cu drept de semnătură.

Vedeţi toate proiectele realizate (puteţi cumpăra fişierele AutoCAD DWG plătind cu cardul sau PayPal):
www.teoalida.com/design/houseplans
www.teoalida.com/design/apartmentplans

Începutul carierei mele

Cum s-a născut pasiunea mea pentru arhitectură e un mister chiar şi pentru mine. Tatăl şi bunicul din partea mamei erau ingineri, făcând desene technice (instalaţii, etc), nu aveam pe nimeni în familie care să fi lucrat în construcţii.

De pe la 6-8 ani desenam în creion planuri ciudate de blocuri şi case imaginare. AutoCAD-ul îl folosesc de la 9 ani. În 2001-2003 am desenat în AutoCAD câteva planuri şi modele 3D de case şi blocuri. Nu am putut continua din cauza accesului limitat la informaţii (părinţii nu îmi cumpărau reviste de arhitectură cum îmi cumpărau reviste de maşini).

Desenele erau simple, doar pereţii, fără ferestre, mobilă, etc, dar ceea ce impresiona (ţinând cont de vârsta mea de 12-14 ani şi accesul limitat la informaţie) era conceptul în sine: case şi blocuri fără cărămizi sau beton, construite din stâlpi metalici şi pereţi de plastic care se pot asambla şi dezasambla pentru a modifica construcţia în timp, iar planurile diferite de blocurile româneşti.

După conectarea la reţeaua de calculatoare din cartier în Octombrie 2004 şi conectarea la internet în Februarie 2005, am prins interes pentru a desena harta Ploieştiului, odată cu asta am studiat arhitectura comunistă şi am desenat planuri la câteva zeci de modele de blocuri din Ploieşti.

În 2006-2008 mi-am arătat talentul de urbanism în jocul The Sims 2 unde am construit 3 oraşe în care am aranjat blocuri decorative (nefuncţionale) într-un model frumos. Construiam şi case funcţionale pentru familiile de Sims.

Oraşul Virtual în AutoCAD (2008)

Adevărata pasiune pentru arhitectură a început la vârsta de 19 ani, în 2008. Plictisit de România, exploram lumea cu Google Earth şi căutam aleatoriu pe Google Imagini „apartment floor plan”. Am ajuns fascinat de arhitectura asiatică unde sunt multe blocuri cu apartamente înşiruite de-a lungul unui balcon. Mi-am dat seama de avantaje: blocurile pot avea diverse forme cu un număr variabil de apartamente pe etaj, fără a fi limitat la 4 apartamente pe etaj cu o scară centrală, cum sunt majoritatea blocurilor noastre comuniste.

Din hobby pentru desen artistic şi modelare 3D în AutoCAD, am desenat un „oraş virtual” cu zeci de modele de apartamente pe care le-am îmbunătăţit constant pentru a le face cât mai frumoase şi eficiente, imaginându-mi că sunt preşedinţele unei ţări sau directorul unei firme de construcţii şi scopul meu e să ofer apartamente pentru jumătate din populaţia ţării. Suprafaţă medie a unui apartament de 100 m² şi 30 m² de persoană (pentru comparaţie, apartamentele din Bucureşti au în medie 55 m² şi 20 m² de persoană).

Probabil voi mă veţi compara cu Nicolae Ceauşescu. Spre sfârşitul lui 2008 am ales Singapore ca sursa principală de inspiraţie, unde 80% din populaţie locuieşte în blocuri construite de stat prin Housing & Development Board.

Suprafaţa utilă a apartamentelor din oraşul meu virtual era în jur de 50-55 m² la 2 camere, 75-85 m² la 3 camere, 105-115 m² la 4 camere, un fel de confort 1 şi 2, ca în 2009 să introduc apartamente confort 3 de aproximativ 95 m² la 4 camere. Suprafeţele erau comparabile cu apartamentele din România confort 1 din 1985-1990 care la vremea respectivă nu îmi dădusem seama că avem cele mai mari camere din lume, suprafaţa fiind în jur de 60 m² la 2 camere, 80 m² la 3 camere, 100 m² la 4 camere.

Apartamentele româneşti sunt criticate pentru spaţiu insuficient, dar nu pentru dimensiunea camerelor ci pentru faptul că mai mult de jumătate sunt garsoniere şi 2 camere, doar 10% din apartamentele noastre au 4 camere. În Europa de Vest, America, Japonia, Coreea, etc, locuinţele de 4 camere domină piaţa. În Singapore guvernul a oprit construcţia de apartamente cu 2 camere în 1985 şi 3 camere în 1989 datorită cererii reduse, în anii 1990 cei care se înregistrau pentru o locuinţă de la stat aveau de ales între 4 camere (100-110 m²), 5 camere (120-130 m²) şi Executive (140-150 m²). Ulterior şi-au dat seama că oamenii cumpăra apartamente mari din cauză că le permite bugetul, făcând risipă de spaţiu, mărimea familiei scădea continuu, apartamentele construite după 2000 au suprafeţe reduse la 4 camere (90 m²), 5 camere (110 m²), Executive (130 m²), ca în 2002 să reintroducă 3 camere (65 m²) şi 2 camere (45 m²) şi în 2004 să oprească construcţia apartamentelor Executive.

Compilaţie cu modelele de apartamente concepţie proprie
(desenate de mine în 2008-2015, unele inspirate din Singapore, Hong Kong, Coreea de Sud, Europa, etc, iar altele un concept original neinspirat din nici o clădire existentă).

Compilaţie cu apartamentele din Singapore (HDB – Housing & Development Board)
(desenate de mine în AutoCAD pentru a calcula suprafaţa construită şi suprafaţa utilă a fiecărei camere).

Am fost indus în eroare de faptul că conform legilor din România se indică suprafaţa utilă (fără balcoane şi grosimea pereţilor) iar conform legilor din Singapore se indică suprafaţa construită (cu balcon şi grosimea pereţilor), astfel un apartament de 4 camere din Singapore de 90 m² are de fapt 80 m² utili, cât cele româneşti din anii ’70.

În concluzie, apartamentele din Oraşul Virtual erau prea mari şi trebuiau reduse, dacă proiectele realizate în septembrie 2008 – februarie 2009 luni se bazau pe un careaj de 4×4 metri, aceasta fiind şi dimensiunea unui dormitor de copii, dormitorul matrimonial având 4×5 metri, în martie 2009 am introdus apartamentele „confort 2” cu dormitoare de 3×5 metri, unele având 3×4 metri, ca în 2011 dormitoarele de 3×4 metri să devină standard în majoritatea proiectelor mele, reducând apartamentele de 4 camere la 95 m² utili ceea ce în 2009 l-aş fi numit confort 3.

TriTrapeze, Little & Simple în formă de S, Maisonette Alternate, blocuri cu forme ciudate desenate în 2008

Un bloc cu o formă foarte ciudată, 4 scări fiecare cu câte 6 şi 7 apartamente pe etaj, desenat în Noiembrie 2008

Teoalida’s Night City, 28 blocuri cu 1512 apartamente de 57-209 m², desenat în Februarie 2009

Din poftă de diversificare, în August 2010 m-am apucat de desenat şi case, inspirate tot din Singapore. În Decembrie 2010 am adăugat o serie de blocuri şi case low-cost inspirate din Brazilia şi Mexic, cu apartamente şi mai mici. În Ianuarie-Martie 2011 am studiat oraşul Hong Kong de unde am învăţat că oamenii pot trăi fericiţi şi în apartamente de 50 metri pătraţi, dacă sunt proiectate ergonomic, am desenat o serie de blocuri inspirate de aici, unde dimensiunea unui dormitor e de 2×2 metri, doar cât să pui un pat etajat şi sifonier.

Terrace Classic vs Terrace Modern case de lux înşiruite, 4 nivele şi lift în fiecare casă, plus piscină, inspirate din Singapore, desenate 2010-2011

Case duplex ieftine inspirate din Malaezia, desenate 2016

Bungalow de lux, 7 dormitoare + camera menajerei, 9 băi, 462 metri pătraţi pe 3 nivele, lift propriu şi piscină

În 2012 am definit noi standarde:

Case şi apartamente standard, cu dormitoare de minim 3 x 4 metri, suprafeţele utile şi procentajul ideal de apartamente din fiecare tip ar fi cam aşa: 2 camere 40-50 m² (10%), 3 camere 60-75 m² (30%), 4 camere 90-105 m² (40%), 5 camere 115-135 m² (20%).
Case şi apartamente de lux, dormitoare de minim 3.5 x 4 metri fiecare cu baie proprie, dressing cel puţin la dormitorul matrimonial, cameră pentru menajeră, eventual lift privat şi piscină.
Case şi apartamente ieftine, cu dormitoare de 2,5 x 3,5 metri, suprafaţă utilă 3 camere 40-50 m², 4 camere 60-70 m², potrivite pentru India, Africa, America Latină, etc (în Brazilia majoritatea dormitoarelor au 2,4 x 3,2 metri, dar şi în blocurile comuniste confort 2 şi 3 avem dormitoare de dimensiuni similare).
Case şi apartamene inspirate din Hong Kong şi Filipine, cu camere la dimensiunea minimă permisă de legile din tările respective.

Notă: unii vor comenta cum pot fi aşa zgărcit încât să fac apartamente de 2 camere sub 40 m², mai puţin din jumătatea unuia de 4 camere.

În comunism toţi aveau aproximativ acelasi salariu, apartamentele se alocau pe baza numărulul de membri în familie, sufrageria are aceeaşi dimensiune indiferent de numărul de dormitoare.

În capitalism există oameni bogaţi şi oameni săraci şi trebuie să proiectez apartamente pentru bugetul fiecăruia, suprafaţa sufrageriei creşte proporţional cu numărul de camere, la 2 camere se pot elimina holurile şi integra bucătăria în sufragerie pentru ca apartamentul să fie cât mai mic şi ieftin.

Stil de desen:

Planurile iniţiale desenate în 2008-2013 au fundal negru, includ mobila şi suprafaţa utilă a fiecărei camere în metri pătrati. După 2010 includ dimensiuni liniare în milimetri.

Planurile desenate după 2014 sunt cu fundal colorat în funcţie de destinaţia camerei şi dimensiunile liniare sunt indicate în metri în loc de milimetri.

Freestyle Linear 1024, condominium de lux cu 1024 apartamente, cu piscină, club şi terenuri de tenis şi baschet, desenat în 2011-2012

Am început să ofer servicii de arhitectură pentru clienţi (2012)

Deşi postam desene de case şi blocuri pe site-ul meu, am specificat clar că sunt desenator AutoCAD, NU arhitect, ştiind că pentru a obţine autorizaţia de construcţie ai nevoie de mult mai multe decât un plan şi un model 3D, dar nu ştiam exact ce e nevoie şi NU mă interesa să devin arhitect.

Descoperirea programelor de chat pentru site-uri în Ianuarie 2012 a permis vizitatorilor să mă contacteze, cerându-mi planuri şi servicii de desen arhitectural. Am servit câtiva clienţi cu planuri gratis pentru a acumula experientă, apoi le făceam ofertă de preţ pentru modelul 3D, dar ei nu mă plăteau fiindcă nu aveau nevoie de 3D. Apoi am încercat să cer 20 dolari pe un plan de casă.

În Iunie 2012, un arhitect american mi-a zis că proiectele mele sunt impresionante pentru vârsta mea şi s-a oferit să îmi facă reclamă într-o listă de arhitecţi pe viitorul lui site. O surpriză pentru mine, neurmând o şcoală de arhitectură. Am acceptat oferta crezând că voi începe o carieră în arhitectură, şi am modificat site-ul promovându-mă ca arhitect, dar de fapt am început o mare RISIPĂ de timp.

Arhitectul american mi-a zis să cer mii de dolari de la clienţi fără să îmi spună ce trebuie să ofer în aceşti bani, m-a indus în eroare crezând că poţi construi o casă cu planurile simple pe care le făceam eu. La momentul respectiv nu avusesem nici un client care să mă fi plătit pentru desen arhitectural. I-am arătat conversaţii cu clienţi cărora le-am cerut doar 100 dolari şi nu m-au plătit, a renunţat la ofertă cică i-am pus prea multe întrebări. El a fost un idiot că nu întelege că nu fiecare vizitator al site-ului este şi client. întotdeauna există persoane care „doar se uită” sau vor lucruri gratis. Dacă ai un magazin şi lumea intră şi intreabă de preţul unui produs, nu poţi obliga pe toţi să şi cumpere acel produs.

În 2013 am cunoscut alţi arhitecţi din Singapore, Malaezia, Filipine, India, care mi-au zis că un arhitect într-adevăr ia câteva mii de dolari pe un proiect, dar trebuie să ofere planuri detaliate, faţade, secţiuni, schiţe electrice şi instalaţii sanitare, calculul structurii, etc. Planurile simple şi modelele 3D pe care le făceam eu se pot vinde pe maxim câteva zeci de dolari.

Atunci am început să învăţ cum să fac desene detaliate conform normelor din construcţii, ca un arhitect adevărat. Mi-am fixat preţul la $10/cameră pentru schiţă şi $50/cameră pentru desene detaliate, planuri, faţade, secţiuni, 3D.

Casă desenată în 2013 pentru un client în Filipine care m-a plătit $250

Între 2012 and 2015 am făcut fericiţi sute de oameni cu planuri, majoritatea din ţări din lumea a 3-a, majoritatea fiind familii care îsi construiau o casă proprie, câţiva fiind dezvoltatori imobiliari care construiau blocuri sau complexe de case ca să vândă sau închirieze, dar am avut şi câtiva arhitecţi cu diplomă care nu aveau destulă imaginaţie să deseneze o casă şi mi-au cerut mie ajutor (deci eu fără să am şcoala generală terminată eram mai deştept ca arhitecţii cu facultate).

Dar 1 persoană rămânea adeseori nefericită… aceea eram EU. Pentru că jumătate din cei care mă contactau voiau consultaţie gratis şi planuri gata făcute, iar la cealaltă jumătate le desenam o schiţă şi apoi le făceam ofertă de preţ pentru proiectul complet, dar numai 1 din 10 era dispus să plătească, iar cei are plăteau aveau proiecte greoaie şi cereau nenumărate modificări încât nu îmi făcea plăcere să lucrez pentru ei, o făceam pentru bani, iar banii… erau puţini.

Am încercat diverse strategii de afacere, niciuna nu a avut succes. Am avut clienţi care m-au plătit mulţumită faptului că ofeream prima schiţă gratis, unii clienţi serviţi cu o schiţă gratis (screenshot) au revenit după 1-2 luni şi m-au plătit pentru proiectul complet. Dar cazurile de genul acesta au fost întotdeauna rare. Majoritatea care mă contactau nici măcar nu voiau să le desenez un plan contra cost şi să îl vând ca PDF / DWG, ci voiau doar un plan ca idee, încăt puteau fi mulţumiţi doar dându-le un plan la întâmplare găsit pe Google Imagini, fără a mai depune efort să le desenez EU un plan. Dar cum fiecare client are alte nevoi, numai un plan personalizat l-ar fi mulţumit. Odată începută desenarea, ei cereau modificări, dacă modificam gratis ei ziceau mersi şi plecau fără a mai „cumpăra” planul PDF / DWG, dacă ceream bani pentru a îl modifica, refuzau plata şi unii chiar m-au injurat că „le-am pierdut timpul şi nu le dau planul final” deşi ei îmi pierdeau timpul mie, de parcă am obligaţia să servesc pe toată lumea pe gratis. Câţiva oameni mi-au zis că voiau de la mine doar o schiţă şi au deja contract cu un arhitect care să le facă proiectul complet contra cost (păi dacă au deja arhitect de ce îmi mai pierdeau timpul mie?). Un arhitect mi-a zis să nu mai fac schiţe, ci doar proiecte complete cu plata în avans, dar nici aşa nu a mers.

Aveam 2 opţiuni: desenează gratis sau nu desena deloc. Până în 2015 am ales-o pe prima, iar după 2015 pe a doua.

Anul 2014 a fost cel mai aglomerat, mă contactau zilnic clienţi, nu aveam timp să servesc pe toată lumea, le făceam fiecăruia o schiţă gratis şi vedeam cum reacţionează şi dacă sunt interesaţi într-un proiect complet, unii au fost interesaţi dar nu mi-am dat seama şi am rămas doar la schiţă, apoi mi-am pierdut cheful de muncă, nu am răspuns în timp la unii clienţi şi am pierdut şi clienţi care probabil erau dispuşi să plătească. Voiam să angajez pe cineva, dar datorită numărului mare de clienti care îmi pierdeau timpul nu îmi puteam plăti angajatul.

Casă desenată în 2015 pentru un client în Uganda care m-a plătit $300

Arhitectura NU e profitabilă, IT-ul e viitorul!

Probabil unii dintre voi aţi auzit că un proiect de casă poate costa mii de euro. Ştiti să desenaţi planuri de case în creion sau chiar perspective 3D şi visaţi să ajungeţi arhitecţi bogaţi. Cunosc mulţi studenţi care au mers la Ion Mincu sau alte facultăţi de arhitectură din străinătate şi după 1-2 ani au renunţat văzând că arhitectura înseamnă mult mai mult decât a desena, şi e o meserie extrem de grea.

Firmele de arhitectură din România cer de la 2000 euro în sus pe un proiect de casă, dar aceşti bani de obicei se împart între arhitectul desenator, inginerul care calculează structura de rezistentă, inginerul de instalaţii, şi arhitectul şef care se deplasează la autorităţile statului pentru a obţine autorizaţia de construcţie şi supraveghează lucrările, aşa că profitul pe ora de muncă nu e spectaculos.

Clienţii serioşi se duc de obicei la o firmă de arhitectură din zona lor, iar cei care caută planuri pe Google şi ajung pe site-ul meu sunt de obicei oameni neserioşi care vor idei gratis sau la preţ minim apoi plăteasc o firmă din zona lor ca să facă proiectul pe baza ideilor mele. În concluzie: servicii de arhitectură online nu garantează câştiguri. Probabil mi-aţi recomanda să îmi deschid propria firmă de arhitectură în Ploieşti, dar pentru a semna proiectele am nevoie de diplomă de arhitectură. Mi-ar fi mai simplu să mă angajez ca arhitect desenator într-o firmă din străinătate, unde nu e nevoie de diplomă ci doar de talent la desen, pentru că proiectele sunt semnate de arhitectul lor. Dar sunteţi siguri că meseria asta mi se potriveşte?

Mulţumită programului de chat, pe lângă clienţii din arhitectură, am descoperit ceva la care nu mă aşteptam: diverse firme sunt dispuse să plătească pentru bazele de date cu maşini care se vând în Europa, făcută de mine voluntar, aşa că le-am îmbunătăţit să poată fi folosite în scop profesional. Deja în 2014 mi-am dat seama că e mai profitabil să fac baze de date decât arhitectură. Pentru mulţi, e plictisitor să compui date în Excel, dar mie îmi place mai mult decât să desenez.

În arhitectură veniturile sunt proporţionale cu volumul de muncă, în baze de date veniturile sunt proporţionale cu numărul de vânzări care creştea odată cu numărul de vizitatori pe site. În arhitectură fiecare client are alte nevoi şi un proiect de casă desenat pentru un client e greu de revândut altora. O bază de date necesită investiţie iniţială mare, dar odată terminată poate fi vândută la mai multe persoane, generează un venit pe termen lung cu efort minim pentru actualizări regulate.

În arhitectură majoritatea clienţilor sunt din ţări sărace, persoane private care duc lipsă de seriozitate. În baze de date majoritatea clienţilor sunt firme IT din Europa şi America, firme care îmi respectă munca.

În 2015 am finalizat 2 megaproiecte începute în 2014: expansiunea bazei de date de maşini Europene de la 14 la 50+ coloane pentru a o vinde la preţ dublu (cam 1000 ore de muncă), plus baza de date a blocurilor din Singapore începută voluntar în 2009 şi abandonată din lipsă de interes (cam 400 ore de muncă). Pe lângă acestea, am învătat „web scraping”, adică scriptarea unor programe care să viziteze site-uri şi să extragă anumite date automat, astfel putând creea noi baze de date mari cu un minim de efort. Veniturile mele s-au triplat comparat cu prima jumătate din 2015, trecând de 1000 euro pe lună. Doar 10% din veniturile mele au provenit din arhitectură.

Am mai făcut ocazional câteva proiecte de case şi blocuri pentru clienţi, doar în cazul în care m-au plătit în avans, dar asta a dus la o altă problemă: încasând avansul aveam obligaţia de a finaliza proiectul, iar unii clienţi m-au ţinut ocupat peste 1 lună cu proiectul unei case, cerând nenumărate modificări, prea mult timp pierdut pentru câteva sute de dolari, sumă pe care din baze de date o făceam într-o zi.

În 2016 am dublat tarifele pentru servicii de arhitectură, sperând să iau măcar $20 pe ora de desen cum luam pe ora de compus date, dar nu mi se părea corect ca eu fără facultate să cer mai mulţi bani decât arhitecţii cu facultate. Iar mărirea preţurilor nu rezolvă problema principală, şi anume că 9 din 10 persoane care mă contactează vor consultaţie şi planuri GRATIS.

Diversi arhitecţi s-au oferit să lucreze pentru mine, în caz că am nevoie de ajutor, sunt prea ocupat etc. Aceştia mi-au zis că şi ei o duc greu, au probleme în a convinge clienţii să plătească. Unul din Filipine, în vârstă de 50 ani, nu are site dar are suficienţi clienţi serioşi care plătesc, recomandaţi de clienţii anteriori, dar chiar şi asa, veniturile lui ajung la DOAR 2000 dolari pe lună după 25 ani de arhitectură, sumă pe care eu am atins-o după 4 ani de vânzări de baze de date către firmele IT.

Experienţa acestor arhitecţi şi preţul lor ieftin m-au făcut să îmi fie ruşine să continui cariera mea în arhitectură, şi convins că nu voi câştiga mult pe termen lung, eu personal nu am mai desenat nici un proiect, iar clienţii care mă contactau pe mine, dacă păreau serioşi, le transferam lor, să discute ei cu clientul şi să îmi plătească mie un comision din suma plătită de client, dar nici metoda asta nu a funcţionat. Arhitecţii mi s-au plâns că le trimit clienţi neserioşi care le pierd timpul, clientul vrea o schiţă gratis înainte să dea avansul, arhitectul vrea avansul înainte să deseneze schiţa, cei 2 schimbă câteva email-uri fără nici un rezultat.

Aşa arată o casă desenată de un arhitect de 50 ani din Filipine, un adevărat profesionist care cere doar 1000 dolari!

Clienţii indieni… o pacoste!

Clienţi neserioşi există peste tot, dar în India e aproape imposibil să găseşti un client serios.

Dacă majoritatea oamenilor vizitează site-urile în liniste, fără a contacta administratorii site-ului până când sunt pregătiţi să plătească, psihologia indiană e să laşi commentarii, să dai email-uri, mesaje pe chat şi telefoane prin care să contactezi lumea, CERÂND lucruri indiferent că eşti dispus sau nu să le plăteşti. Eram contactat de mai mulţi indieni decât orice alt popor.

Indienii sunt o adevărată pacoste pentru toate persoanele care oferă servicii online. Şi prin Pakistan, Iran, ţările arabe, etc, sunt mulţi oameni care cer lucruri gratis sau discount-uri exagerate. Arhitecţii cu care am colaborat mi-au confirmat că primesc multe mesaje din India cerând planuri gratis. O explicaţie este că majoritatea indienilor nu au card bancar pentru a face plăţi online (dacă nu ne poţi plăti, nu ne mai deranja, suntem ocupaţi cu clienţi din alte ţări care plătesc). Dar am avut şi cazuri de idioţi care s-au folosit de religie (sunt musulman şi te plătesc, promit) apoi au invocat diverse scuze (a murit mama, tata şi-a pierdut slujba, banca nu mai îmi dă credit) ca să nu mă plătească. Unul din America care organiza evenimente mi-a zis că şi el are probleme cu indienii care locuiesc în America.

Mai grav, indienii dau mesaje scurte, insuficient pentru a întelege exact ce vor, probabil că dau mesaje la un număr mare de arhitecţi ca apoi să îl aleagă pe cel mai ieftin. „Vreau un plan de X pe Y metri” fară a specifica ce să conţină planul, le cer detalii, îmi dau detalii şi îmi cer în mod agresiv să le dau un plan, fiindcă nu am unul gata făcut potrivit cerinţelor lor, sunt nevoit să le desenez un plan personalizat, promiţând că mă vor plăti „dacă le place”, după ce desennez şi le dau un screenshot preview, ei zic că nu le place şi am nevoie de o discuţie lungă pentru a înţelege că ei voiau de fapt altceva, îmi cer să modific planul iar ei probabil sunt mulţumiţi de screenshot şi pleacă fără a mai plăti şi a le trimite fişierul final în format PDF. Am avut şi cazuri în care în timp ce desenam planul personalizat, spuneau că au găsit un plan gata făcut şi nu mai au nevoie de ajutorul meu.

Cele mai multe proiecte plătite le-am avut în Filipine, o ţară săracă dar cu oameni respectuoşi. Uneori când m-am oferit să le desenez gratis un plan personalizat mi-au zis să nu mă mai obosesc dacă nu am unul gata făcut. Am fost plătit şi de mulţi clienţi din ţări din Africa.

În mod inevitabil, un site are şi vizitatori care caută altceva decât ceea ce oferă site-ul. În ţările vestice, aceşti vizitatori studiază site-ul şi văzând că nu oferă ce caută, închid site-ul fără să contacteze pe nimeni. Indienii lasă commentarii, dau email-uri, mesaje şi telefoane prin care cer ceea caută, fără măcar a verifica ce oferă site-ul, deranjând lumea cu discuţii inutile care nu ajung la nici o afacere. De exemplu:

Pe www.teoalida.com/singapore/hdbfloorplans ofer informaţii şi planuri ale apartamentelor din Singapore, iar câtiva indieni vizitănd pagina asta mi-au cerut planuri de casă, deşi planurile din această pagină nu sunt desenate de mine şi pagina nu specifică că ofer servicii de desen arhitectural. Întâmplător sunt şi desenator, m-am oferit să-i ajut contra cost, dar indienii nu plăteau.

Pe www.teoalida.com/singapore/hdbprices ofer analiza preţurilor imobiliare din Singapore, într-o zi un indian m-a întrebat dacă un anumit apartament din India e o afacere bună. Fiind consultant imobiliar în Singapore cum pot da sfaturi pentru imobilele din India?

Am văzut un site din India oferind informaţii despre regulile Vastu în construcţii, avea câteva sute de comentarii în care diverse persoane cereau un plan de casă la o anumite dimensiune şi lăsau email-ul unde să le fie trimis planul, deşi site-ul respectiv NU oferea planuri de casă sau servicii de arhitectură ci doar informaţii.

Pe www.teoalida.com/cardatabase ofeream baze de date tehnice ale maşinilor vândute în Europa şi America, dar am fost contactat de câtiva indieni care mi-au cerut pentru maşinile vândute în India. Am refuzat să fac asta, pentru că lua prea mult timp să compun datele manual şi ei plăteau foarte puţin. De când am descoperit programele de web scraping în August 2015 care automatizează procesul de creeare a bazelor de date, am făcut o bază de date tehnnice ale maşinilor vândute în India, de atunci m-am umplut de vizitatori indieni. Deşi India e pe locul 2 la numărul de vizitatori, după Statele Unite, bazele de date indiene se vând cel mai prost. Indienii mi-au cerut pe lângă maşini, baze de date de motociclete şi camioane (ceea ce am făcut ulterior) dar unii indieni mai pun şi întrebări aleatorii care n-au nici o legătură cu ceea ce vând, exemplu:

Câtiva indieni m-au întrebat care e data ultimei actualizări, în ce format ofer datele (Excel), cum mă pot plăti (PayPal, card de credit, etc), deşi site-ul conţine răspunsurile, plus întrebări aiurea gen dacă sunt femeie sau bărbat, ca apoi să îmi ceară sample cu câteva maşini (linkurile la sample sunt în partea de sus a paginii ca să le poată vedea fără să mai ceară) ca apoi să îmi zică că nu au nevoie de tabel cu date tehnice ale maşinilor ci au nevoie de tabel cu proprietarii maşinilor (marca, model, numele proprietarului, adresa stradală, email, telefon, pentru a îşi promova serviciile pe email şi SMS), date care sunt colectate de firmele de asigurări auto şi ar fi ilegal să le distribuie altor firme. Proştilor, uitaţi-vă la sample-uri ce fel de date vând înainte să mă deranjaţi inutil cu întrebări despre date pe care NU le vând.

Alţi indieni, spun de prima dată că vor baza de date a proprietarilor maşinilor, le răspund că nu vând date personale ci date tehnice, nu mai pierd timpul dar totuşi e un deranj inutil dacă nu sunt acasă, scot telefonul din buzunar degeaba. Alţii mi-au spus un număr de înmatriculare şi m-au întrebat care e numele şi telefonul proprietarului, alţii mi-au cerut baze de date fără nici o legătură cu maşinile (dacă am făcut baza de date cu maşini indiene iar tu vrei baza de date cu firmele, şcolile, doctorii din India, înseamnă să mă deranjezi inutil?).

CentralLiving, un model de bloc concepţie proprie