Regimul comunist a construit aproape 3 milioane de apartamente, mi-e greu să estimez cât % stau la bloc în oraşele mici, dar la nivel naţional cam 40% locuiesc la bloc (conform Ziarul Financiar, nu înţeleg cum au obţinut suprafeţele din articolul respectiv, sunt greşite, exagerate, fie includ balcoanele, fie exclud garsonierele, etc).

Populaţia municipiului Bucureşti: 2.067.545 (1992), 1.926.334 (2002), 1.883.425 (2011). Conform statisticilor proprii, sunt 635.000 +/- 1% apartamente în Bucuresti, în care stă cam 85% din populaţia oraşului. Supraţata medie a unui apartament e în jur de 55 m² iar distribuţia: garsoniere 15%, 2 camere 35%, 3 camere 40%, 4 camere 10%, în medie 2,8 persoane pe apartament şi 20 m² de persoană. În oraşele mici distributia ajunge la: garsoniere 10%, 2 camere 45%, 3 camere 40%, 4 camere 5%, mai multe persoane pe apartament şi chiar şi numai 10 m² de persoană (estimările s-ar putea să nu fie corecte datorită numărului necunoscut de persoane cu domiciliul în oraşe mici dar care ocupă apartamente în Bucureşti, în locul numarului tot necunoscut de persoane care lucrează în străinatate).

Studiul evoluţiei apartamentelor comuniste

Vedeţi şi: Decretul-lege nr. 61/1990 privind vînzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație care a stabilit definiţia confort 1, 2, 3 a apartamentelor şi preţurile la care urmau să fie vândute, dar parerea mea e ca la momentul construcţiei existau alte standarde de confort, eu însuşi am definit propriile criterii prin care am denumit modelele de blocuri.

În anii 1950 construcţia de blocuri s-a limitat la microcartiere pe terenuri virane, exemple:
În Bucureşti: Floreasca, Pieptănari, Vatra Luminoasă.
În Ploieşti: Eminescu, Haşdeu, Mândra, 24 Ianuarie (cvartal Pistol).
De notat: un oraş în care o proporţie semnificativă de blocuri sunt din anii 1950 este Hunedoara, unde datorită combinatului siderurgic, populaţia a crescut rapid, de la 7.018 locuitori în 1948 la 36.498 locuitori în 1956 şi 69.085 locuitori în 1966, apoi stagnând până la 81.337 locuitori în 1992.

Cartierele anilor 1950 erau compuse de blocuri de 2-3 etaje cu camere mai înalte de aproximativ 3 metri (standardul 2.5 metri s-a introdus la sfârşitul anilor 1950), iar spre sfârşitul anilor 1950 s-a standardizat la 4 etaje şi s-au introdus blocurile turn de 7 etaje.

La sfârşitul anilor 1950 ss-au făcut demolări în zonele centrale ale multor orase şi au fost înlocuite cu blocuri. Exemplu: blocurile de la Palatul Regal (1959) şi câteva “plombări” pe Magheru, iar în Ploiesti cele din centru (Piaţa Victoriei 1960-1962).

În anul 1960 a început construcţia mega-cartierelor, exemple:
Bucuresţi: Berceni (zona de la nord de Strada Niţu Vasile), Ferdinard, Giurgiului, Griviţa.
Ploieşti: Republicii-Andrei Mureşanu, parte din Nord.

Cartierele anilor 1960-1965 erau dominate de blocuri cu 4 etaje şi 9 etaje, la distanţa minimă de 30 metri, astfel lăsând mult spatiu verde. Mai mult, se evita construirea de blocuri paralele cu şoselele principale, se construiau blocuri turn perpendiculare. Daca totuşi se construiau blocuri paralele, se lăsa spaţiu verde de 15 metri până la stradă. Toate apartamentele aveau acelaşi grad de confort iar suprafaţa lor era cam aşa: garsonieră 30 m², 2 camere 40-45 m², 3 camere 55-60m², 4 camere 70-75 m².

Exemple de cartiere construite în 1965-1975:
Bucureşti: Berceni (zona dintre Şoseaua Berceni şi Bulevardul Constatin Brâncoveanu), Drumul Taberei (jumătatea estică), Militari, Titan-Balta Albă.
Ploieşti: Nord, Vest I.

Cartierele anilor 1965-1975 erau dominate de blocuri cu 4 şi 10 etaje echidistante la distanţa minimă de 20 metri. Au fost introduse apartamentele de confort redus şi probabil atunci a apărut definiţia cu confort 1, 2, 3, având suprafaţa cam aşa: garsonieră 25-35 m², 2 camere 35-50 m², 3 camere 45-65 m², 4 camere 55-75 m².

Exemple de cartiere construite în 1970-1980:
Bucureşti: Berceni (zona dintre Bulevardul Costantin Brâncoveanu şi Şoseaua Giurgiului), Colentina, Drumul Taberei (jumatatea vestica), Pantelimon (o parte), Sălăjan.
Ploieşti: Vest II, Malu Rosu, Poştei.

Exemple de cartiere construite în 1975-1985:
Bucureşti: Olteniţei (zona dintre Şoseaua Berceni şi Şoseaua Olteniţei), Baicului, Vitan.
Ploieşti: Republicii I (între Piaţa Mihai Viteazu şi McDonalds), Bulevardul Bucureşti.

În anul 1975 a avut loc o schimbare majoră. S-a trecut la construirea de siruri de blocuri paralele cu străzile, înconjurând o parcare din spate, numărul de străzi din cartiere a fost crescut, spaţiul verde s-a redus semnificativ, calitatea vieţii a scăzut, locuitorii din apartamentele de pe faţă inhalând fumul de la maşini iar locuitorii de pe spate având vedere către celelalte blocuri şi către ghena de gunoi.

Demolările au devenit masive. La bulevardele principale s-au amplasat blocuri cu 8-10 etaje iar în spate blocuri cu 4 etaje. 1 cartier din Bucureşti fiind compus în întregime de blocuri cu 8-10 etaje: Colentina. Distanţa minimă între blocuri a rămas 20 metri în Bucureşti, dar s-a redus la 12 metri în majoritatea oraşelor, totuşi în multe cazuri e mai mare. Acest stil arhitectural dă un aspect de îndesire, dar în realitate densitatea de apartamente pe hectar fost chiar mai scăzută decât în cincinalul anterior, dătorită risipei de spaţiu în prea multe străzi şi între blocurile care nu sunt echidistante.

Tot în 1975 s-a introdus WC-ul de serviciu în apartamentele de 3 camere confort 1. Înainte, doar apartamentele cu 4 camere aveau 2 băi.

Exemple de cartiere construite în 1980-1990:
Bucureşti: Aviaţiei, Băneasa.
Ploieşti: 9 Mai, Enăchiţă Văcărescu, Peneş Curcanul, Republicii II (intre Piaţa Mihai Viteazu şi Piaţa Eroilor)

Majoritatea cartierelor de după 1980 sunt construite în interiorul oraşului, prin demolarea caselor, cu excepţia oraşelor mici unde nu erau prea multe case de demolat.

Exemple de cartiere construite în 1985-1990 (care ar fi trebuit finalizate către 1995):
Bucureşti: Bulevardul Unirii, Electronicii, Văcăreşti.
Ploieşti: Cantacuzino, Democraţiei II, Eroilor, Gheorghe Doja.

În 1985 s-a întrodus o nouă serie de blocuri având apartamente cu suprafaţa cu 15% mai mare decât cele confort 1 din cincinalul anterior: garsonieră 35-40 m², 2 camere 55-60 m², 3 camere 75-80 m², 4 camere 90-100 m. Dar încă se construiau blocuri din generaţiile introduse în 1975 şi 1980 cu apartamente mai mici.

Tot în 1985 a început construcţia masivă de blocuri la sate, Otopeni fiind comuna cu cele mai multe blocuri (2044 apartamente +/- 2%), urmată de 1 Decembrie şi Bragadiru (1992 apartamente +/- 2%), Măgurele şi Snagov, ele fiind şi localitătile cu cea mai mare suprafaţa medie a apartamentelor, în jur de 70 metri pătraţi după estimările mele, neâvand blocuri din generaţiile anterioare. Oare cum ar fi arătat aceste comune peste înca 5-10 ani de comunism?

Notă: cifrele în metri pătraţi reprezintă suprafaţă utilă înterioară, fără pereţi şi balcoane. Nu vă lăsaţi seduşi de cifrele din anunţurile de pe OLX, e la modă să se exagereze la metri pătraţi, să se specifice suprafaţa totală incluzând pereţii şi balcoanele, ceea ce nu e corect!

Revoluţia din 1989 a lăsat planuri de sistematizare neterminate:

Bucureşti: Bulevardul Burebista se înfundă în case în loc să facă conexiunea cu Bulevardul Camil Ressu, Strada Matei Basarab era blocată de o casă (demolată în 2011), Calea Călăraşilor se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 1 km, Şoseaua Panduri face un cot deşi pe poza din satelit se poate observa că au fost demolate casele pentru îndreptarea străzii, etc.

Ploiesti: strada Ştefan Greceanu se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 300 metri, strada Gheorghe Grigore Cantacuzino nu face conexiunea cu strada Vasile Lupu şi Piata Eroilor cum era în proiect.

De notat ca nici Casa Poporului începută în 1984 cu termen de finalizare August 1990, nu a fost dată în folosinţă până în 1997 şi nici până în prezent nu e terminată (subsolurile).

Acest video din timpul revoluţiei arată blocurile din Piaţa Victoriei care erau incă în constructie. Blocul central fiind aproape terminat a fost finalizat după revoluţie ca locuinţe, dar blocul următor de pe Lascăr Catargiu a devenit bloc de birouri. Coltul din nord-vest al pieţei a fost de asemenea demolat şi s-a turnat fundaţia unor blocuri, care au rămas la stadiul de fundaţie până în 2004 când peste ele a început construcţia America House şi turnului BRD.

4 blocuri pe strada Nerva Traian, abandonate în 1989 şi trasformate ulterior în clădiri de birouri

Bloc abandonat în cartierul Aviaţiei

Cum ar fi arătat România daca comunismul ar fi căzut mai devreme, la tentativa de revoluţie de la Braşov din 1987?

Ar fi fost un dezastru şi mai mare, în Ploieşti Bulevardul Republicii şi strada Gheorghe Doja ar fi fost şi ele pe o porţiune îngustate la 2 benzi ceea ce ar fi însemnat un trafic greoi pe axa nord-sud.

Părerea mea este că ar fi trebuit să mai suportăm măsurile de austeritate înca vreo 5 ani, să apuce Ceauşescu să îsi termine planurile de sistematizare, traficul auto ar fi fost mult mai fluid azi.

Proiectele megalitice ale lui Nicolae Ceauşescu

Regimul Ceauşescu e adeseori asociat cu Parlamentul supradimensionat, dar de fapt 7 clădiri megalitice au fost construite împreună. Majoritatea proiectelor lui Ceauşescu au rămas neterminate până azi, dovedind incompetenţa idioţilor capitalişti în comparaţie cu puterea comunismului. Se zice că Ceauşsescu a fost inspirat de vizita din 1971 în Coreea de Nord, totuşi eu am studiat arhitectura Nord-Coreeană şi nu am vazut vreo similaritate cu România.

Casa Poporului, cea mai mare clădire guvernamentală din lume şi cea mai mare clădire numită “palat”. 270 x 240 metri, înalţime 86 metri, 12 etaje şi 8 subsoluri incluzând adăpost anti-atomic, amplasată pe un teren de 1.8 km². Construcţie începută în 1984 cu termen de finalizare August 1990, dar după revoluţie construcţia a progresat lent şi de abia în 1997 a fost dată în folosinţă, în timp ce subsolurile au rămas neamenajate până azi.

Casa Radio, 200 x 145 meters, neterminata. Vanduta in 2006 unul investitor din Israel investor care planuia sa demoleze 70% din cladire si sa fac un mall, birouri si apartamente. Dar proiectul a fost abandonat din cauza crizei din 2008.

Casa Academiei, 220 x 80 metri, aflată în partea stânga a Palatului Parlamentului. Nu ştiu când s-a dat în folosinţă, dar partea din spate e încă neterminată.

Ministerul Apărării, 195 x 80 metri, clădire localizată în spatele Parlamentului. Nu ştiu când s-a construit şi când s-a dat în folosinţă.

Clădire cu nume iniţial necunoscut, în stânga la Ministerul Apărării, 140 x 80 metri, deschisă în 1999 ca JF Marriott Hotel.

Biblioteca Naţională, 120 x 150 metri, construcţie începută în 1986, abandonată în 1990, reluată în 2009, faţadele demolate parţial şi înlocuite cu cortine de sticlă, urât după părerea mea, dată în folosinţa în 2012.

Magazin Junior, vizavi de Bibliotecă, 120 x 50 metri, deschis în 1987 numai parterul, închis în 1992, intrat in reconstrucţie în anii 2000, iar din 2006 găzduieşte Tribunalul.

Bulevardul Unirii, complex de locuinţe sociale de lux construit în jurul celor 7 clădiri megalitice de mai sus. Bulevardul având 3 km lungime şi 90 metri lăţime între faţade.

Centrul Cultural, un proiect despre care nu am găsit informaţii, doar ce se vede din satelit: o fundaţie masivă de 230 x 150 metri la jumătatea Bulevardului Unirii. Nu ştiu dacă aici era în plan o clădire sau o piaţa în aer liber.

Circul Foamei, o serie de clădiri identice, 100 x 60 metri. Construcţii începute în anii 1980 pentru distribuirea alimentelor, 2 din ele fiind terminate în 1989 în timp ce altele au rămas abandonate până prin anii 2000 când au fost transformate în mall-uri sau demolate.

Parcul Văcăreşti, parc de 2 kilometri pătraţi cu un lac imens în centrul Bucureştiului, început în 1988, azi devenind o junglă “delta Bucureşti”. Forma simplă şi adâncă a lacului, comparat cu lacurile din Tineretului şi Titan, mă pune la întrebări cum urma să arate în final.

Metroul, unul din puţinele proiecte comuniste care într-adevăr au îmbunătăţit calitatea vieţii, a fost proiectat initial în 1938 pe timpurile lui Carol al II-lea, dar proiectul nu a fost pus în practică din cauza războiului. Construcţia a început în 1975 în timpul lui Ceauşescu şi urma să fie finaliată în anul 2000 cu 8 linii de metrou totalizând în jur de 100 km. Prima linie s-a deschis în 1979, iar până în ziua revoluţiei s-au dschis 3 lunii totalizând 55 km. Între 1990 şi 2000 idioţii capitalişti au reuşit performanţa să deschidă încă 8 km de linii începute de comunişti. Oare cât timp le va lua capitaliştilor să construiască o linie de metrou de la zero, Drumul Taberei – Eroilor – Pantelimon sau una care să lege Bucureştiul de aeroportul Otopeni?

Centrala nucleară Cernavodă, proiectată să aibă 5 reactoare, începute între 1982 şi 1987, dar azi doar 2 au fost date în funcţiune, primul în 1996 şi al doilea în 2007, producând 18% din consumul naţional de energie.

Canalul Dunăre – Marea Neagră, lung de 95 kilometri, lat de 90 metri, adânc de 7 metri, început în 1973, deschis în 1984, braţul nordic deschis în 1987, considerat o risipă de bani deoarece e nevoie de câteva sute de ani ca să se acopere investiţia.

Canalul Dunăre – Bucureşti, lung de 73 kilometri, făcând capitala un port la Dunăre, a fost început în 1986 şi era finalizat în proporţie de 60% la momentul revoluţiei când a fost abandonat.