Istoria blocurilor – arhitectura comunistă şi capitalistă

Unii oameni cred că blocurile au fost inventate de comunişti. GREŞIT. Regimul comunist NU a inventat blocurile ci a extins invenţia la scară largă. Aproape 3 milioane de apartamente s-au construit în perioada comunistă, mi-e greu să estimez cât % stau la bloc în oraşele mici, dar la nivel naţional cam 40% locuiesc la bloc (conform Ziarul Financiar, nu înţeleg cum au obţinut suprafeţele din articolul respectiv, sunt greşite, exagerate, fie includ balcoanele, fie exclud garsonierele, etc).

Giuleşti

Populaţia municipiului Bucureşti: 2.067.545 (1992), 1.926.334 (2002), 1.883.425 (2011). Conform statisticilor proprii, sunt 635.000 +/- 1% apartamente în Bucuresti, în care stă cam 85% din populaţia oraşului. Supraţata medie a unui apartament e în jur de 55 m² iar distribuţia: garsoniere 15%, 2 camere 35%, 3 camere 40%, 4 camere 10%, în medie 2,8 persoane pe apartament şi 20 m² de persoană. În oraşele mici distributia ajunge la: garsoniere 10%, 2 camere 45%, 3 camere 40%, 4 camere 5%, mai multe persoane pe apartament şi chiar şi numai 10 m² de persoană (estimările s-ar putea să nu fie corecte datorită numărului necunoscut de persoane cu domiciliul în oraşe mici dar care ocupă apartamente în Bucureşti, în locul numarului tot necunoscut de persoane care lucrează în străinatate).

Vedeţi şi: Decretul-lege nr. 61/1990 privind vînzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație care a stabilit definiţia confort 1, 2, 3 a apartamentelor şi preţurile la care urmau să fie vândute, dar parerea mea e ca la momentul construcţiei existau alte standarde de confort, eu însuşi am definit propriile criterii prin care am denumit modelele de blocuri.

Cum au apărut primele blocuri

Istoria blocurilor a început în Imperiul Roman, unde cei bogaţi locuiau în case unifamiliare (Domus) iar cei săraci locuiau în blocuri care între 3 şi 8 etaje (Insula). Ruine ale acestor blocuri romane s-au păstrat până în ziua de azi, dar ele sunt printre cele mai solide şi luxoase blocuri, se presupune că majoritatea blocurilor romane erau construite din lemn sau cărămidă nearsă, iar locatarii trăiau în permanenţă sub riscul de incendiu sau prăbusire. Augustus a limitat înălţimea blocurilor la 21 metri, urmând ca împăratul Nero să reducă limita la 18 metri după Marele Incendiu al Romei. Dar ca şi în prezent, unii constructori încălcau legea construind blocuri mai înalte. Sursa: Wikipedia şi romaninsulae.weebly.com

Blocurile au reapărut în secolul 17, în special în Olanda unde datorită taxelor pe faţada clădirilor, lumea a fost nevoită să construiască case înguste, lungi şi înalte, pe care să le vândă sau închirieze mai multor familii.

Care a fost primul bloc din România nu se ştie exact. În centrul vechi al Bucureştiului sunt clădiri de 3-4 etaje din secolul 19 care dacă erau ocupate de mai multe familii se pot considera blocuri. Dar denumirea de “bloc” a devenit populară în perioada interbelică.

Dacă în America criza din 1930 a pus capăt construcţiei de zgârie-nori pentru aproape 3 decenii (puteţi vedea pe https://tudl0867.home.xs4all.nl/buildings1960.html că cele mai înalte 20 clădiri din America în 1960 datează din <1933), în România ritmul construcţiilor din anii 1920 a continuat în anii 1930.

Dezvoltarea rapidă şi înmulţirea maşinilor a dus la apariţia planurilor de sistematizare, numeroşi proprietari din zonele centrare au fost expropriaţi pentru construirea unor bulevarde precum Magheru, lărgirea Căii Victoriei, sau în cazul Ploieştiului construirea Palatului Culturii şi Halelor Centrale. Investitorii imobiliari cumpărau case în zonele centrale pe care le demolau şi înlocuiau cu blocuri cu până la 12 etaje ca apoi să vândă sau închirieze apartamentele şi spaţiile comerciale.

În spatele faţadelor Art Deco adeseori simetrice şi cu elemente repetitive se ascund apartamente cu camere cu unghiuri strâmbe, aranjante neergonomic, unele fără geam, unele apartamente au vedere doar la curtea interioară, etc. Arhitecţii interbelici puneau accent pe a satisface dorinţele clienţilor şi nu pe respectarea normelor, proiectând blocuri care să umple în întregime parcelele de teren, adeseori cu forme neregulate. Stâlpii subdimensionaţi şi nealiniaţi în plan orizontal, uneori nici în plan vertical datorită etajelor superioare retrase, plus faţadele cu bowindouri şi alte decoraţiuni grele, le-au făcut vulnerabile la cutremure. Nu e de mirare că 30 blocuri interbelice s-au prăbuşit la cutremulul din 1977 (împreună cu 3 clădiri comuniste) iar alte câteva sute sunt în pericol iminent de prăbuşire la următorul cutremur mare.

Ştie cineva unde putem găsi legea construcţiilor interbelice? Presupun că era limită P+12 ca să prevină Bucureştiul să devină un alt New York, asta explică de ce mai multe blocuri au aceeaşi înălţime de 12 etaje, dar nu găsesc explicaţie de ce majoritatea (dar nu toate) au retrageri la etajele superioare. În pozele de mai jos vedeţi blocul Carlton (construit în 1936, prăbuşit în 1940), corpul principal de 12 etaje fără retrageri, însă se continuă cu un corp de 7 etaje cu ultimul etaj retras. Blocul Tehnoimport (avariat în 1977, vedeţi crăpăturile în formă de X pe pereţii faţadei), corpul principal cilindric de 10 etaje etaje fără retrageri, însă se continuă cu 2 corpuri de 6 etaje cu ultimul etaj retras.

 

Exemplu de plan neregulat, sursa: https://www.storia.ro/oferta/parter-3-camere-nicolae-balcescu-stradal-IDfyW6.html

Poze facute in anii 1930 de pe blocul Belvedere de 11-12 etaje. https://armyuser.blogspot.com/2009/12/bucurestii-vazuti-de-la-etajul.html

Ţinând cont că din populaţia României de 15.872.624 locuitori la recensământul din 1948, doar 3.713.139 (23%) locuiau în medul urban iar 12.159.485 (77%) în mediul rural, apoi în mediul urban, majoritatea de asemenea locuiau în mahalale la marginea oraşului fără apă curentă, canalizare sau curent electric, a locui la bloc în centrul oraşului era un lux pe care foarte puţini îşi puteau permite. Blocurile interbelice ofereau de la garsoniere de 30 metri pătraţi până la apartamente de 5 camere de 150 metri pătraţi, de obicei cu intrări separate pentru proprietari şi servitori (de la 3 camere în sus), iar în unele cazuri, parcări subterane şi săli de cinema (azi uşile garajelor sunt ruginite, nefolosite, aş vrea să ştiu când au fost abandonate garajele şi din ce motiv, deşi probabil motivul a fost că au devenit inutilizabile de maşinile de azi prea mari).

Unul puţinele blocuri interbelice a cărui parcare subterană este încă în uz (Strada Vasile Conta)

Dacă în ziua de azi apartamentele de la ultimul etaj sunt numite “penthouse” şi sunt cele mai scumpe şi mari (un apartament de la ultimul etaj acoperă 2 apartamente de la etajul inferior), în perioada interbelică ultimul etaj retras având geamuri mici presupun că era destinat servitorilor. Sunt totuşi câteva blocuri care includeau apartamente mai mari la ultimul etaj, exemplu: blocul de pe Nicolae Bălcescu 7-9 (1935) cel din poza de mai sus de lângă blocul Carlton şi cel de pe Tudor Arghezi din acest anunţ. Ar fi interesant de găsit planurile fiecărui etaj, sunt curios de compartimentarea etajelor retrase, sau dacă vreun locatar din aceste blocuri va citi acest articol să îmi dea informaţii.

Penthouse interbelic pe strada Tudor Arghezi, etaj 6 din 7 (este posibil ca etajul 7 sa fie pentru servitori)

De asemenea majoritatea maşinilor care circulau în perioada interbelică erau de provenienţă americană. Chiar nu înţeleg de ce Bucureştiul era supranumit “Micul Paris” şi nu “Micul New York”?

În Ploieşti, blocul Aroma (Strada Unirii nr. 8) este singurul bloc de 4 etaje cu lift. Construit la sfârşitul anilor 1930, are 12 apartamente. Un alt bloc de 4 etaje a fost construit la sfârşitul anilor 1930 lipit de vechea primărie şi a fost demolat după 1977 odată cu primăria, nu ştiu dacă avea lift. Lifturi mai există şi în blocul Băncii Comerciale pe Tache Ionescu din 1926, hotelul Central din 1928 s-ar putea să fi avut şi el lift.

Dacă în Ploieşti se făceau blocuri cu 4 etaje cu lift, ar fi posibil ca alte oraşe să aibă blocuri interbelice de 5-6 etaje. Ştie cineva care e înălţimea maximă atinsă de clădirile interbelice în alte oraşe din România?

Coloniile muncitoreşti au apărut în perioada interbelică, fiind formate din case individuale, case însiruite, şi blocuri cu 1 etaj (exemple: cartierul muncitoresc Hunedoara, colonia Petroşani, colonia Mărgineanca începută în 1939 conform Wikipedia care ulterior a devenit oraşul Plopeni), construcţia lor continuând în primii ani de comunism (sursa: simpara.ro).

Idei de locuinţe din panouri prefabricate au apărut în perioada regală de după război (sursa: octavdoicescu.blogspot.com).

Blocurile din Uniunea Sovietică

În Uniunea Sovietică dreptul la proprietate a fost anulat în 1918, proprietarii devenind chiriaşi. Proprietarii care deţineau case mari au primit noi chiriaşi cu care să împarta casa.

Regimul comunist a început în anii 1920 construcţia unor blocuri masive, cu apartamente luxoase de până la 10 camere mari de 15-25 metri pătraţi şi înalte de 3 – 3,5 metri unde mai multe familii locuiau “la comun”. Ideea era să fie alocate 1 sau 2 camere fiecărei familii, 5 metri pătrati de persoană (dacă se depăsea rata, puteai aplica pentru o nouă locuinţă), dar datorită construcţiei lente şi migraţiei rapide către oraşe, lista de aşteptare a ajuns la 10 ani şi 2 familii împărţeau câte o cameră, cu partiţii de lemn sau “pod” atunci când tavanele înalte permiteau acest lucru. În unele cazuri, un apartament găzduia 50 persoane care împărţeau o bucătărie şi una sau două băi. Probabil condiţiile de viaţă sunt de neimaginat pentru oamenii de azi, dar locatarii acestor blocuri se bucurau că aveau apă la robinet, băi şi curent electric, lucruri rar întâlnite în Rusia interbelică, iar viaţa la comun le dădea un sentiment de siguranţă. Citiţi mai multe pe kommunalka.colgate.edu (un site educaţional cu tururi video prin apartamentele comunale).

Apartamente comunale din Rusia interbelică

După moartea lui Stalin în 1953, regimul Khrushchev a trecut la blocuri ieftine cu apartamente unifamiliare, cu 2-3 camere şi tavan înalt de 2,5 metri, iniţial construite din cărămidă, dar din anii 1960 panourile prefabricate au început să fie folosite la scară largă. Locatarii fiind din nou fericiţi că aveau intimitate, propria baie şi bucătărie, dar unii vedeau noile blocuri ca find urâte şi cu camere mici, preferând să locuiască în continuare în apartamentele comunale.

Blocurile din ţările capitaliste

Şi ţările din Europa de Vest au lansat programe de locuinţe sociale, construind cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde asemănător celor comuniste, în special după cel de-al doilea război mondial.

Dar spre deosebire de Europa de Est unde comunistii au demolat casele şi centrele istorice pentru a le înlocui cu blocuri şi au mutat cu forţa la bloc locuitori din toate clasele sociale, în ţările capitaliste istoria e pretuiţă şi dreptul la proprietate e respectat, complexele de blocuri fiind construite la marginea oraşelor, aşa că dacă veţi vizita Europa prin tururi turistice sunt şanse mici să le vedeţi. Apartamentele au fost rezervate celor cu venituri reduse, majoritatea imigranţi, astfel complexele de blocuri au devenit ghetouri de minorităţi rasiale predispuse la infracţiuni. Multe blocuri au fost demolate după 20-30 ani (în special în Anglia, Olanda şi Statele Unite).

Marea Britanie a construit Council housing începând cu 1919, iniţial case duplex şi însuruite, dar şi blocuri după cel de-al doilea război mondial.

Franţa a construit Habitation à Loyer Modéré începând cu anul 1950.

Germania, Austria, Elveţia şi Olanda de asemena au cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde dar n-am găsit multe informaţii despre ele.

Cel mai de succes program de locuinţe sociale din Europa capitalistă este cel din Suedia. Miljonprogrammet, cică s-au construit 1 milion de apartamente între 1965 şi 1974, mi-e greu să cred, ar însemna aceeaşi rată de construcţie ca în România comunistă, când populaţia Suediei e de 2.5 ori mai mică, apoi un astfel de program nu ar trebui să se încheie brusc, unele blocuri par construite recent. Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Islanda de asemenea au construit multe blocuri.

Italia şi Spania de asemenea sunt dominate de blocuri în oraşele mari, dar construite de dezvoltatori privaţi.

Cel mai spectaculos program de locuinţe de stat este cel din Singapore. Început în 1927 de Singapore Improvement Trust, a fost extins la scară largă de Housing & Development Board în 1960, iar în 1990 87% din populaţia ţării locuiau în apartamente HDB (azi procentul a scăzut la 80% că în ultimii ani au vândut multe parcele dezvoltatorilor privaţi). Şi aici există o limită maximă de venituri pentru a aplica pentru o locuinţă de stat, însă limita este peste venitul mediu pe gospodărie: $8000 în 1994, $10000 în 2011, $12000 în 2015, şi trebuie să ai cetăţenie, asftel nu devin enclave rasiale ca în alte ţări. Citiţi mai multe: Housing in Singapore.

Hong Kong de asemenea are un program spectaculos de locuinţe publice, în care locuieste aproximativ 50% din populaţia ţării. Citiţi mai multe: Public housing in Hong Kong.

Evoluţia blocurilor din România comunistă

Regimul comunist în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej a băgat România într-o nouă eră de dezvoltare rapidă, construind numeroase fabrici şi blocuri. În anii 1950 construcţia de blocuri era limitată la colonii muncitoreşti în jurul fabricilor şi microcartiere pe terenuri virane, exemple:
În Bucureşti: Pieptănari şi Vatra Luminoasă (umpluturi pe terenurile rămase libere după parcelarea interbelică), Floreasca (primul cartier din Bucureşti construit de la 0 de comunişti).
În Ploieşti: Eminescu, Haşdeu, Mândra, 24 Ianuarie (cvartal Pistol).

De notat: un oraş în care o proporţie semnificativă de blocuri sunt din anii 1950 este Hunedoara, unde datorită combinatului siderurgic, populaţia a crescut rapid, de la 7.018 locuitori în 1948 la 36.498 locuitori în 1956 şi 69.085 locuitori în 1966, apoi stagnând până la 81.337 locuitori în 1992. Oraşele din Valea Jiului de asemena au un număr mare de blocuri din anii 1950.

Cartierele anilor 1950 erau compuse de blocuri de 2-3 etaje cu camere înalte de aproximativ 3 metri, blocuri cu faţade bogate în decoraţiuni. Aveau apartamente de 2 şi 3 camere mai mari ca cele din decada următoare.

Cămine de nefamilişti cu băi şi bucătării la comun, asemănătoare cu blocurile interbelice din Uniunea Sovietică, s-au construit în special în zonele industriale din anii 1950 până în anii 1970 (cel puţin).

Cartierul muncitoresc Ferentari, blocuri construite în 1945-1947 după unele surse sau 1949-1952 după alte surse. Sursa: merg.in
Cartierul muncitoresc Ferentari

Pentru reducerea costurilor per apartament, în 1958 s-a redus înălţimea camerelor la 2,5 metri iar blocurile de 4 etaje au devenit dominante, s-au introdus blocurile turn de 7 etaje. Elementele prefabricate au început să fie folosite la scară redusă, zidăria de cărămidă era dominantă.

Observaţi îmbinarea blocurilor de 3 etaje din 1957 cu cel de 4 etaje din 1958 (Bulevardul Basarabia)

La sfârşitul anilor 1950 s-au făcut demolări în zonele centrale ale multor oraşe şi au fost înlocuite cu blocuri, exemple: blocurile de la Palatul Regal (1959) şi câteva “plombări” pe Magheru, iar în Ploieşti cele din centru (Piaţa Victoriei 1960-1962).

În anul 1960 a început construcţia mega-cartierelor la marginea oraşului, exemple:
Bucuresţi: Berceni (zona de la nord de Strada Niţu Vasile), Ferdinard, Giurgiului, Griviţa.
Ploieşti: Democraţiei (1962?), Muzicanţi (1961), Republicii-Andrei Mureşanu (1962), Nord (1962).

Cartierele anilor 1960-1965 erau dominate de blocuri cu 4 etaje şi 9 etaje, la distanţă minimă de 30 metri, astfel lăsând mult spatiu verde. Mai mult, se evita construirea de blocuri paralele cu şoselele principale, se construiau blocuri turn perpendiculare. Dacă totuşi se construiau blocuri paralele cu şoseaua, se lăsa spaţiu verde de 15 metri până la troturar. Toate apartamentele aveau acelaşi grad de confort iar suprafaţa lor era cam aşa: garsonieră 30 m², 2 camere 40-45 m², 3 camere 55-60m², 4 camere 70-75 m².

Video filmat de mine (daca vreţi, abonaţi-vă la canalul meu)

Exemple de cartiere începute în 1965-1970:
Bucureşti: Berceni (zona dintre Şoseaua Berceni şi Bulevardul Constatin Brâncoveanu), Drumul Taberei (jumătatea estică), Militari, Titan-Balta Albă.
Ploieşti: Vest I.

Cartierele anilor 1965-1970 erau dominate de blocuri cu 4 şi 10 etaje echidistante. Distanţă minimă între faţade a fost redusă la 25 metri undeva în jurul anului 1965. Au apărut blocuri monolit pe cofraje glisante. Au fost introduse apartamentele de confort redus şi probabil atunci a apărut definiţia cu confort 1, 2, 3, având suprafaţa cam aşa: garsonieră 25-35 m², 2 camere 35-50 m², 3 camere 45-65 m², 4 camere 55-75 m².

Exemple de cartiere începute în 1970-1975:
Bucureşti: Berceni (zona dintre Bulevardul Costantin Brâncoveanu şi Şoseaua Giurgiului), Colentina, Drumul Taberei (jumatatea vestica), Pantelimon (o parte), Sălăjan.
Ploieşti: Vest II, Malu Rosu, Poştei.

Blocurile de 4 şi 10 etaje echidistante dominau cartierele, distanţa minimă fiind de 20 metri după 1970. S-a renuntat la zidăria de cărămidă iar panourile prefabricate dominau majoritatea blocurilor, mai se făceau blocuri monolit.

Exemple de cartiere începute în 1975-1980:
Bucureşti: Olteniţei (zona dintre Şoseaua Berceni şi Şoseaua Olteniţei), Baicului, Vitan.
Ploieşti: Republicii I (între Piaţa Mihai Viteazu şi McDonalds), Bulevardul Bucureşti.

În anul 1975 a avut loc o schimbare majoră. S-a trecut la construirea de siruri de blocuri paralele cu străzile, înconjurând o parcare din spate, numărul de străzi din cartiere a fost crescut, spaţiul verde s-a redus semnificativ, calitatea vieţii a scăzut, locuitorii din apartamentele de pe faţă inhalând fumul de la maşini iar locuitorii de pe spate având vedere către celelalte blocuri şi către ghena de gunoi.

Demolările au devenit masive. La bulevardele principale s-au amplasat blocuri cu 8-10 etaje iar în spate blocuri cu 4 etaje. 1 cartier din Bucureşti fiind compus în întregime de blocuri cu 8-10 etaje: Colentina. Distanţa minimă între blocuri a rămas 20 metri în Bucureşti, dar s-a redus la 12 metri în majoritatea oraşelor, totuşi în multe cazuri e mai mare. Acest stil arhitectural dă un aspect de îndesire, dar în realitate densitatea de apartamente pe hectar fost chiar mai scăzută decât în cincinalul anterior, dătorită risipei de spaţiu în prea multe străzi şi între blocurile care nu sunt echidistante.

Tot în 1975 s-a introdus WC-ul de serviciu în apartamentele de 3 camere confort 1. Înainte, doar apartamentele cu 4 camere aveau 2 băi.

Exemple de cartiere începute în 1980-1985:
Bucureşti: Aviaţiei, Băneasa.
Ploieşti: 9 Mai, Enăchiţă Văcărescu, Peneş Curcanul, Republicii II (intre Piaţa Mihai Viteazu şi Piaţa Eroilor)

Majoritatea cartierelor de după 1980 sunt construite în interiorul oraşului, prin demolarea caselor, cu excepţia oraşelor mici unde nu erau prea multe case de demolat.

Proporţia apartamentelor cu 3 camere a depăşit cea a apartamentelor de 2 camere în majoritatea oraşelor (în Bucureşti s-ar putea ca 3 camere să fi fost dominant încă din anii 1960 sau 1970) dar în acelaşi timp s-a mărit şi proporţia de garsoniere şi apartamente cu 4 camere, şi un număr redus (<1%) de apartamente cu 5 camere. Este posibil ca numărul crescut de garsoniere să fie pentru a înlocui căminele de nefamilişti.

Exemple de cartiere începute în 1985-1990 (care ar fi trebuit finalizate către 1995):
Bucureşti: Bulevardul Unirii, Electronicii, Uverturii, Văcăreşti.
Ploieşti: Cantacuzino, Democraţiei II, Eroilor, Gheorghe Doja.

În 1985 s-a întrodus o nouă serie de blocuri având apartamente cu suprafaţa cu 15% mai mare decât cele confort 1 din cincinalul anterior: garsonieră 35-40 m², 2 camere 55-60 m², 3 camere 75-80 m², 4 camere 90-100 m. Dar încă se construiau blocuri din generaţiile introduse în 1975 şi 1980 cu apartamente mai mici.

Tot în 1985 a început construcţia masivă de blocuri la sate, Otopeni fiind comuna cu cele mai multe blocuri (2044 apartamente +/- 2%), urmată de 1 Decembrie şi Bragadiru (1992 apartamente +/- 2%), Măgurele şi Snagov, ele fiind şi localitătile cu cea mai mare suprafaţa medie a apartamentelor, în jur de 70 metri pătraţi după estimările mele, neâvand blocuri din generaţiile anterioare. Oare cum ar fi arătat aceste comune peste înca 5-10 ani de comunism?

Notă: cifrele în metri pătraţi reprezintă suprafaţă utilă înterioară, fără pereţi şi balcoane. Nu vă lăsaţi seduşi de cifrele din anunţurile de pe OLX, e la modă să se exagereze la metri pătraţi, să se specifice suprafaţa totală incluzând pereţii şi balcoanele, ceea ce nu e corect!

Revoluţia din 1989 a lăsat planuri de sistematizare neterminate:

Bucureşti: Bulevardul Burebista se înfundă în case în loc să facă conexiunea cu Bulevardul Camil Ressu, Strada Matei Basarab era blocată de o casă (demolată în 2011), Calea Călăraşilor se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 1 km, Şoseaua Panduri face un cot deşi pe poza din satelit se poate observa că au fost demolate casele pentru îndreptarea străzii, etc.

Ploiesti: strada Ştefan Greceanu se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 300 metri, strada Gheorghe Grigore Cantacuzino nu face conexiunea cu strada Vasile Lupu şi Piata Eroilor cum era în proiect.

De notat ca nici Casa Poporului începută în 1984 cu termen de finalizare August 1990, nu a fost dată în folosinţă până în 1997 şi nici până în prezent nu e terminată (subsolurile).

Acest video din timpul revoluţiei arată blocurile din Piaţa Victoriei care erau incă în construcţie. Blocul central fiind aproape terminat a fost finalizat după revoluţie ca locuinţe, dar blocul următor de pe Lascăr Catargiu a devenit bloc de birouri. Coltul din nord-vest al pieţei a fost de asemenea demolat şi s-a turnat fundaţia unor blocuri, care au rămas la stadiul de fundaţie până în 2004 când peste ele a început construcţia America House şi turnului BRD.

4 blocuri pe strada Nerva Traian, abandonate în 1989 şi trasformate ulterior în clădiri de birouri
Blocuri neterminate transformate în birouri pe Nerva Traian Blocuri neterminate transformate în birouri pe Nerva Traian

Bloc abandonat în cartierul Aviaţiei
Unfinished block in Aviatiei neigborhood Unfinished block in Aviatiei neigborhood

Cum ar fi arătat România daca comunismul ar fi căzut mai devreme, la tentativa de revoluţie de la Braşov din 1987?

Ar fi fost un dezastru şi mai mare, în Ploieşti Bulevardul Republicii şi strada Gheorghe Doja ar fi fost şi ele pe o porţiune îngustate la 2 benzi ceea ce ar fi însemnat un trafic greoi pe axa nord-sud.

Părerea mea este că ar fi trebuit să mai suportăm măsurile de austeritate înca vreo 5 ani, să apuce Ceauşescu să îsi termine planurile de sistematizare, traficul auto ar fi fost mult mai fluid azi.

Blocuri comuniste neobişnuite

Dacă în perioada interbelică blocurile de lux includeau parcări subterane, în perioada comunistă s-au construit doar un număr redus de blocuri cu parcări subterane (aş vrea să ştiu motivul), în Ploieşti există doar 1 astfel de bloc (pe Aleea Levănţica), care culmea e bloc de garsoniere. În Bucureşti sunt mai multe.

Bloc comunist (sfărşitul anilor 1980) cu parcări subterane pe Strada Cernăuţi din Bucureşti

Bloc comunist (anii 1970) cu garaje pe Aleea Poiana Narciselor din Deva

S-au construit un număr redus de apartamente pe 2 niveluri (în Anglia şi Singapore se numesc “maisonette” la noi li se spune “duplex”, primul fiind construit în 1959 la Palatul Regal (apartamente de 3 camere), altul pe Şoseaua Iancului (apartamente de 4 camere), şi probabil mai sunt câteva.

În anii 1980 s-au construit un număr redus de blocuri cu apartamente duplex la ultimul etaj, cu 5 camere, în Bucureşti majoritatea se află în jurul Bulevardului Unirii. În Ploieşti 3 blocuri se află pe Gheorghe Doja şi 7 sunt blocuri de colţ în Mihai Bravu, toate având 5 etaje. Probabil fiindcă legea permitea maxim 4 etaje de la intrare până la uşa ultimului apartament, I-a venit ideea cuiva să facă apartamente duplex la ultimul etaj pentru a obţine 1 etaj în plus.

În Ploieşti mai puteţi găsi apartamente cu 5 camere pe 1 singur nivel în blocul de pe Toma Caragiu, blocul A de pe Constantin Dobrogeanu Gherea, blocurile 115D şi 141I din Enăchiţă Văcărescu.

În Târgovişte unele din blocurile de 4 etaje din anii 1980 au 1 apartament sau 2 garsoniere la etajul 5. Au sfidat legea?

Evoluţia blocurilor de după 1990

L-am împuscat pe Ceauşescu dar ce am obţinut? Avem maşini, calculatoare, telefoane mobile, internet, dar…

Cel puţin în Ploieşti, în cei 30 ani care s-au scurs de la revoluţie, nu s-a construit nici o şcoală, grădiniţă sau spital de stat, dar s-au construit câteva biserici. Şi dacă s-ar construi şcoli şi spitale, nu avem suficienţi profesori şi medici.

Dacă în ţările civilizate guvernul construieşte cartiere noi, cu infrastructură, apoi vinde parcele de teren dezvoltatorilor imobliliari, rezervând parcele pentru instituţii publice şi de învăţământ, în România dezvoltatorii imobiliari cumpără teren agricol şi construiesc blocuri şi vile de lux în care poţi ajunge doar cu maşini de teren, asfalt nu există şi uneori nici canalizare. Apartamentele se vând la preţuri de nimic, aproape nimeni nu vrea să locuiască aici. Şcoli, magazine şi transport public nu există, locatarii sunt dependenţi de maşina personală la fel ca americanii care locuiesc în suburbii, contribuind la aglomerarea traficului Bucureştean.

Dezvoltatorii imobiliari vânează case pe care le demolează pentru a le înlocui cu blocuri (exact ca în perioada interbelică) şi parcele retrocedate în cartierele comuniste, unde construiesc blocuri între blocuri (de parcă nu sunt deja destul de înghesuite). Exemplu: Parcul Prisaca Dornei care începând cu 2007 s-a umplut de case şi blocuri, sau cele 12 hectare din parcul Titan care riscă să devină un mall sau cartier de blocuri: http://www.ziare.com/social/administratia/parcul-ior-ar-putea-fi-sufocat-de-blocuri-in-urmatorii-ani-iata-cum-poate-fi-salvata-una-dintre-putinele-oaze-verzi-ale-capitalei-1548292

Dacă în anii 1980, apartamentele de 3 camere erau dominante, în anii 2000 apartamentele de 2 camere au fost dominante, însă camerele erau mai mari. Pentru comparaţie, în ţările capitaliste din vestul Europei, dar şi în Turcia, China, Coreea, Japonia, Singapore, etc, apartamentele de 4 camere sunt dominante.

Dezvoltatorii imobiliari sfidează legea, de exemplu elimină uşa între hol şi sufragerie, includ holul în suprafaţa sufrageriei pentru ca aceasta să aibă suprafaţa minimă legală de 22 metri pătraţi. În alte cazuri legea este vizibil încălcată şi totuşi idioţii din primărie dau autorizaţie de construcţie deşi sunt constienţi că proiectele încalcă legea distanţei minime între clădiri sau suprafaţa minimă a camerelor.

https://radunegoita.ro/ – un arhitect care analizează blocurile noi construite, arătând cât de prost au fost proiectate (în special la lipsa de confort şi ergonomie în plan) comparat cu blocurile comuniste.

Leave a Reply

Your email address will not be published.