Istoria blocurilor – arhitectura comunistă şi capitalistă

Unii oameni cred că blocurile au fost inventate de comunişti. GREŞIT. Regimul comunist NU a inventat blocurile ci a extins invenţia la scară largă. Aproape 3 milioane de apartamente s-au construit în perioada comunistă, mi-e greu să estimez cât % stau la bloc în oraşele mici, dar la nivel naţional cam 40% locuiesc la bloc (conform Ziarul Financiar, nu înţeleg cum au obţinut suprafeţele din articolul respectiv, sunt greşite, exagerate, fie includ balcoanele, fie exclud garsonierele, etc).

Articol publicat în 2016 pe URL /arhitecturacomunista/, extins ulterior şi redenumit /istoria-blocurilor/ apoi partea despre comunism mutată pe planuri blocuri comuniste . Ai informaţii de adăugat sau vreo opinie contrarie? Lasă un comentariu în josul paginii.

Vedeţi şi: clădirile megalitice ale lui Ceauşescu şi în special hărţile cu anul construcţiei blocurilor.

Giuleşti

Populaţia municipiului Bucureşti: 2.067.545 (1992), 1.926.334 (2002), 1.883.425 (2011). Conform statisticilor proprii, sunt 635.000 +/- 1% apartamente în Bucuresti, în care stă cam 85% din populaţia oraşului. Suprafaţa medie a unui apartament e în jur de 55 m² iar distribuţia: garsoniere 18%, 2 camere 41%, 3 camere 34%, 4 camere 7% (estimare personală bazată pe baza de date a blocurilor din Bucureşti după includerea numărului de camere la 85% din blocuri) în medie 2,8 persoane pe apartament şi 20 m² de persoană. În oraşele mici distributia: garsoniere 12%, 2 camere 55%, 3 camere 30%, 4 camere 3% (estimare personală bazată pe baza de date a blocurilor din Prahova după includerea numărului de camere la 90% din blocuri), mai multe persoane pe apartament şi chiar şi numai 10 m² de persoană (estimările s-ar putea să nu fie corecte datorită numărului necunoscut de persoane cu domiciliul în oraşe mici dar care ocupă apartamente în Bucureşti, în locul numarului tot necunoscut de persoane care lucrează în străinatate).


Primele blocuri, Haussmann şi Le Corbusier

Istoria blocurilor a început în Imperiul Roman, unde cei bogaţi locuiau în case unifamiliare (Domus) iar cei săraci locuiau în blocuri care aveau între 3 şi 8 etaje (Insula). Ruine ale acestor blocuri romane s-au păstrat până în ziua de azi, dar aceste ruine erau cele mai solide şi luxoase blocuri, se presupune că majoritatea blocurilor romane erau construite din lemn sau cărămidă nearsă, iar locatarii trăiau în permanenţă sub riscul de incendiu sau prăbusire. Augustus a limitat înălţimea blocurilor la 21 metri, urmând ca împăratul Nero să reducă limita la 18 metri după Marele Incendiu al Romei. Dar ca şi în prezent, unii constructori încălcau legea construind blocuri mai înalte. Sursa: Wikipedia şi romaninsulae.weebly.com

Blocurile au reapărut în secolul 17, în special în Olanda unde datorită taxelor pe faţada clădirilor, lumea a fost nevoită să construiască case înguste, lungi şi înalte, pe care să le vândă sau închirieze mai multor familii.

Napoleon al III-lea, primul preşedinte al Franţei ales în 1848 l-a însărcinat pe Baronul Haussmann pentru a reconstrui Parisul, pe atunci un oraş medieval dominat de străzi înguste şi întortocheate, cu clădiri înalte în stare avansată de degradare. Haussman a lucrat la reconstrucţia Parisului între 1853 şi 1870, după care a fost dat afară, dar proiectele sale au continuat pânâ în 1927.

Haussmann e faimos pentru blocurile de apartamente, cu faţade reglementate să aibă aceeaşi înălţime, culoare şi materiale. Blocurile Haussmann au 7 etaje, parterul e ocupat de magazine sau birouri, mezaninul adeseori tot magazine sau birouri, etajul 2 are cele mai luxoase apartamente, etajele 3, 4, 5 au alte apartamente, etajul 7 e mansardă cu acoperis la 45 grade, destinat servitorilor deoarece se urca pe scări. Lifturile au devenit populare spre sfârşitul secolului 19.

Dacă vă uitaţi pe Google Maps la Paris puteţi vedea că blocurile Haussmann sunt adeseori construite pe limita proprietăţii, cu calcane lipite spate-în-spate, apartamentele au ferestre doar pe faţada stradală sau într-o curte interioară. Acest stil NU e inventat de Hausmann, ci exista din antichitate, dar Hausmann a folosit acest stil la scară largă în Paris. Şi în România sunt blocuri interbelice care umplu parcelele de teren şi au geamuri doar la stradă şi curtea interioară, iar în rest calcane, vedeţi în Bucureşti zona dintre Bulevardul Regina Elizabeta şi strada Constantin Mille.

Haussmann apartments

În 1925 arhitectul Le Corbusier a prezentat Plan Voisin care implica demolarea unei mare părţi din Paris la nord de Sena şi construirea unor blocuri de apartamente cu 60 etaje amplasate pe o reţea de străzi ortogonală, înconjurate de mult spaţiu verde. Planul nu a devenit realitate (din fericire) dar conceptul de “blocuri în parc” a schimbat dezvoltarea tuturor oraşelor din Europa, din clădiri care umpleau parcelele de teren în clădiri individuale înconjurate de spaţiu verde.


Primele blocuri din România

În centrul vechi al Bucureştiului sunt clădiri de 3-4 etaje din secolul 19 care dacă erau ocupate de mai multe familii se pot considera blocuri. Dar denumirea de “bloc” a devenit populară în perioada interbelică. Casa Resch / Hotel Englez construit in 1856 parter+7 etaje, fiind si cea mai veche cladire de pe lista imobilelor cu risc seismic. O fi avand lift? Sursa: infp.maps.arcgis.com/apps/MapJournal/index.html?appid=b14fb7c496204dd2b72946ca5e1f2722 

Dacă în America criza din 1930 a pus capăt construcţiei de zgârie-nori pentru aproape 3 decenii (puteţi vedea pe tudl0867.home.xs4all.nl/buildings1960.html că cele mai înalte 20 clădiri din America în 1960 datează din <1933), în România ritmul construcţiilor din anii 1920 a continuat în anii 1930.

Dezvoltarea rapidă şi înmulţirea maşinilor a dus la apariţia planurilor de sistematizare, numeroşi proprietari din zonele centrare au fost expropriaţi pentru construirea unor bulevarde precum Magheru, lărgirea Căii Victoriei, sau în cazul Ploieştiului construirea Palatului Culturii şi Halelor Centrale. Investitorii imobiliari cumpărau case în zonele centrale pe care le demolau şi le înlocuiau cu blocuri cu până la 12 etaje ca apoi să vândă sau închirieze apartamentele şi spaţiile comerciale.

În spatele faţadelor Art Deco adeseori simetrice şi cu elemente repetitive se ascund apartamente cu camere cu unghiuri strâmbe, aranjante neergonomic, unele apartamente au vedere doar la curtea interioară, unele camere nu au geam, etc. Arhitecţii interbelici puneau accent pe a satisface dorinţele clienţilor şi nu pe respectarea normelor, proiectând blocuri care să umple în întregime parcelele de teren, adeseori cu forme neregulate. Stâlpii subdimensionaţi şi nealiniaţi în plan orizontal, uneori nici în plan vertical datorită etajelor superioare retrase, plus faţadele cu bovindouri şi alte decoraţiuni grele, le-au făcut vulnerabile la cutremure. Nu e de mirare că 30 blocuri interbelice s-au prăbuşit la cutremulul din 1977 (împreună cu 3 clădiri comuniste) iar alte câteva sute au fost avariate şi sunt în pericol iminent de prăbuşire la următorul cutremur mare.

Ştie cineva unde putem găsi legea construcţiilor interbelice? Presupun că era limită P+12 ca să prevină Bucureştiul să devină un alt New York, asta explică de ce mai multe blocuri au aceeaşi înălţime de 12 etaje, dar nu găsesc explicaţie de ce majoritatea (dar nu toate) au retrageri la etajele superioare. În pozele de mai jos vedeţi blocul Carlton (construit în 1936, prăbuşit în 1940), corpul principal de 12 etaje fără retrageri, însă se continuă cu un corp de 7 etaje cu ultimul etaj retras. Blocul Tehnoimport (avariat în 1977, vedeţi crăpăturile în formă de X pe pereţii faţadei), are corpul principal cilindric de 10 etaje fără retrageri, însă se continuă cu 2 corpuri de 6 etaje cu ultimul etaj retras.

Exemplu de plan neregulat, sursa: www.storia.ro/oferta/parter-3-camere-nicolae-balcescu-stradal-IDfyW6.html

Poze facute in anii 1930 de pe blocul Belvedere de 11-12 etaje. armyuser.blogspot.com/2009/12/bucurestii-vazuti-de-la-etajul.html

Ţinând cont că din populaţia României de 15.872.624 locuitori la recensământul din 1948, 12.159.485 (77%) locuiau în mediul rural, doar 3.713.139 (23%) locuiau în medul urban, din care mulţi locuiau în mahalale la marginea oraşului fără apă curentă, canalizare sau curent electric, a locui la bloc în centrul oraşului era un lux pe care foarte puţini şi-l puteau permite.

Blocurile interbelice ofereau de la garsoniere de 30 metri pătraţi până la apartamente de 5 camere de 150 metri pătraţi, cele cu 3+ camere au de obicei intrări separate pentru proprietari şi servitori, iar în unele cazuri, parcări subterane şi săli de cinema (azi uşile garajelor sunt ruginite, nefolosite, aş vrea să ştiu când au fost abandonate garajele şi din ce motiv, deşi probabil motivul a fost că au devenit inutilizabile de maşinile de azi prea mari).

Unul puţinele blocuri interbelice a cărui parcare subterană este încă în uz (Strada Vasile Conta)

Dacă în ziua de azi ultimul etaj include uneori apartamente supradimensionate numite “penthouse” (un apartament cât 2 apartamente de la etajele inferioare, la începutul secolului 20 majoritatea blocurilor au ultimul retras, mansardă cu geamuri mici, presupun că era destinate servitorilor sau depozitare. Sunt totuşi câteva blocuri din perioada interbelică cu apartamente luxoase la ultimul etaj, de exemplu blocul de pe Nicolae Bălcescu 7-9 (1935), cel din poza de mai sus de lângă blocul Carlton, sau cel de pe Tudor Arghezi din acest anunţ. Ar fi interesant de găsit planurile fiecărui etaj, sunt curios de compartimentarea etajelor retrase, sau dacă vreun locatar din aceste blocuri va citi acest articol, îl rog să ne dea informaţii.

Penthouse interbelic pe strada Tudor Arghezi, etaj 6 din 7 (este posibil ca etajul 7 sa fie pentru servitori)

Majoritatea maşinilor care circulau în perioada interbelică erau de provenienţă americană. Chiar nu înţeleg de ce Bucureştiul era supranumit “Micul Paris” şi nu “Micul New York”?

În Ploieşti, blocul Aroma (Strada Unirii nr. 8) este singurul bloc de 4 etaje cu lift, are 12 apartamente si a fost construit la sfârşitul anilor 1930. Un alt bloc de 4 etaje a fost construit la sfârşitul anilor 1930 lipit de vechea primărie şi a fost demolat după 1977 odată cu primăria, nu ştiu dacă avea lift. Lifturi mai există şi în blocul Băncii Comerciale pe Tache Ionescu din 1926, hotelul Central din 1928 s-ar putea să fi avut şi el lift.

Dacă în perioada interbelică, în Ploieşti au apărut blocuri cu 4 etaje cu lift, este posibil ca alte oraşe să aibă blocuri interbelice de 5-6 etaje. Ştie cineva care e înălţimea maximă atinsă de clădirile interbelice în alte oraşe din România?

Coloniile muncitoreşti au apărut în perioada interbelică, fiind formate din case individuale, case însiruite, şi blocuri cu 1 etaj (exemple: cartierul muncitoresc Hunedoara, colonia Petroşani, colonia Mărgineanca începută în 1939 conform Wikipedia care ulterior a devenit oraşul Plopeni), construcţia lor continuând în primii ani de comunism (sursa: simpara.ro).

Idei de locuinţe din panouri prefabricate au apărut în perioada regală de după cel de-a doilea război mondial (sursa: octavdoicescu.blogspot.com).


Blocurile din Uniunea Sovietică

În Uniunea Sovietică dreptul la proprietate a fost anulat în 1918, proprietarii devenind chiriaşi, cei care deţineau case mari au primit noi chiriaşi cu care să împarta casa.

Regimul comunist a început în anii 1920 construcţia unor blocuri masive, cu apartamente luxoase de până la 10 camere mari de 15-25 metri pătraţi şi înalte de 3 – 3,5 metri unde mai multe familii locuiau “la comun”. Ideea era să fie alocate 1 sau 2 camere fiecărei familii, 5 metri pătrati de persoană (dacă erau sub 5, puteai aplica pentru o nouă locuinţă), dar din cauza construcţiei lente şi migraţiei rapide către oraşe, lista de aşteptare a ajuns la 10 ani şi multe camere erau ocupate de 2 familii, cu partiţii de lemn sau “pod” atunci când tavanele înalte permiteau acest lucru. În unele cazuri, un apartament găzduia 50 persoane care împărţeau o bucătărie şi una sau două băi. Probabil condiţiile de viaţă sunt de neimaginat pentru oamenii de azi, dar locatarii acestor blocuri se bucurau că aveau apă la robinet, băi şi curent electric, lucruri rar întâlnite în Rusia interbelică, iar viaţa la comun le dădea un sentiment de siguranţă. Citiţi mai multe pe kommunalka.colgate.edu (un site educaţional cu tururi video prin apartamentele comunale).

Apartamente comunale din Rusia interbelică

După moartea lui Stalin în 1953, regimul Hruşciov a trecut la blocuri ieftine cu apartamente unifamiliare, cu 2-3 camere şi tavan înalt de 2,5 metri, iniţial construite din cărămidă, dar din anii 1960 panourile prefabricate au început să fie folosite la scară largă. Locatarii fiind din nou fericiţi că aveau intimitate, propria baie şi bucătărie, dar unii vedeau noile blocuri ca find urâte şi cu camere mici, preferând să locuiască în continuare în apartamentele comunale.

Moscova a anunţat în 2017 că va demola 10% din apartamente din oraş, şi anume blocurile Khrushchevka construite în anii ’50 şi ’60, necesitând mutarea a 1,6 milioane de oameni. Rămâne un mister cum funcţionează programul, cine va construi noile blocuri, dacă locatarii vor primi locuinţe în blocurile noi sau despăgubiri cu care să îşi cumpere o nouă locuinţă. În oraşele mici cu buget mai mic, blocurile Khrushchevka riscă să mai rămână mulţi ani.

Avem nevoie şi în România de un astfel de program, măcar pentru blocurile cu risc seismic.


Blocurile din ţările capitaliste

Şi ţările din Europa de Vest, în special după cel de-al doilea război mondial, au lansat programe de locuinţe sociale, construind cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde asemănător cartierelor comuniste,

Dar spre deosebire de Europa de Est unde comunistii au demolat casele şi centrele istorice pentru a le înlocui cu blocuri şi au mutat cu forţa la bloc locuitori din toate clasele sociale, în ţările capitaliste istoria e pretuiţă şi dreptul la proprietate e respectat, zonele centrale au rămas cu clădirile vechi iar complexele de blocuri au fost construite la marginea oraşelor, aşa că dacă veţi vizita Europa prin tururi turistice sunt şanse mici să vedeţi aceste blocuri. Apartamentele au fost rezervate celor cu venituri reduse, majoritatea imigranţi, astfel complexele de blocuri au devenit ghetouri de minorităţi rasiale predispuse la infracţiuni. Multe blocuri au fost demolate după 20-30 ani (în special în Anglia, Olanda şi Statele Unite).

Marea Britanie a construit Council housing începând cu 1919, iniţial case duplex şi însuruite, dar şi blocuri după cel de-al doilea război mondial.

Franţa a construit Habitation à Loyer Modéré începând cu anul 1950.

Germania, Austria, Elveţia şi Olanda de asemenea au cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde dar n-am găsit multe informaţii despre ele.

Cel mai de succes program de locuinţe sociale din Europa capitalistă este cel din Suedia. Miljonprogrammet conform Wikipedia s-au construit 1 milion de apartamente între 1965 şi 1974 (mi-e greu să cred, ar însemna aceeaşi rată de construcţie ca în România comunistă deşi populaţia Suediei e de 2.5 ori mai mică), apoi un astfel de program nu ar trebui să se încheie brusc, programul Miljonprogrammet probabil a avut succesor, deoarece văd blocuri construite recent. Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Islanda de asemenea au construit multe blocuri.

În Italia şi Spania, de asemenea peisajul urban este dominat de blocuri, dar acestea sunt construite de dezvoltatori privaţi.

Cel mai spectaculos program de locuinţe de stat este cel din Singapore. Început în 1927 de Singapore Improvement Trust, a fost extins la scară largă de Housing & Development Board în 1960, iar în 1990 87% din populaţia ţării locuia în apartamente HDB (azi procentul a scăzut la 80% pentru că în ultimii ani au vândut multe parcele dezvoltatorilor privaţi). Şi aici există o limită maximă de venituri a familiei ca să aplici pentru un apartament nou subvenţionat de stat: $8000 în 1994, $10000 în 2011, $12000 în 2015 (peste venitul mediu), cine depăseşte limita poate cumpăra apartamente HDB la mâna a doua, ambii trebuie să aibă cetăţenie, asftel nu devin enclave rasiale ca în alte ţări. Vedeţi articolul meu Housing in Singapore.

Hong Kong de asemenea are un program spectaculos de locuinţe publice, în care locuieste aproximativ 50% din populaţia ţării. Vedeţi articolul meu Public housing in Hong Kong.


Evoluţia blocurilor din România comunistă

Regimul comunist în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat startul unei ere de dezvoltare rapidă, construind numeroase fabrici şi blocuri. În anii 1950 construcţia de blocuri era limitată la coloniile muncitoreşti în jurul fabricilor şi cvartale pe terenurile virane din oraşe, de exemplu:

Bucureşti: Bucureştii Noi, Căţelu, Ferentari (blocurile roşii), Muncii (azi Basarabiei), de notat Floreasca, Pieptănari, Vatra Luminoasă, parcelări interbelice cu multe loturi erau încă libere la instalarea comunismului care a construit blocuri.

Ploieşti: Eminescu (1957-1960), Haşdeu (1959), Mândra (1957), 24 Ianuarie / cvartal Pistol (1958).

De notat: un oraş în care o proporţie semnificativă de blocuri datează din anii 1950 este Hunedoara, unde datorită combinatului siderurgic, populaţia a crescut rapid, de la 7.018 locuitori în 1948 la 36.498 locuitori în 1956 şi 69.085 locuitori în 1966, apoi stagnând până la 81.337 locuitori în 1992. Oraşele din Valea Jiului de asemenea au un număr mare de blocuri din anii 1950.

Cartierele anilor 1950 erau compuse de blocuri de 1-2-3 etaje cu camere înalte de aproximativ 3 metri. Pereţii erau de cărămidă, 30-40 cm grosime, stâlpii de beton nu existau, iar faţadele erau bogate în decoraţiuni.

Apartamentele erau decomandate, garsoniere (35-40 m²), 2 camere (50-60 m²), 3 camere (70-80 m²), posibil şi 4 camere, sufragerii în jur de 20 m², dormitor în jur de 15 m², baia era formată din 2 camere, una pentru cadă şi chiuvetă, alta pentru WC. Fiindcă rata migraţiei de la sate către oraşe depăşea ritmul construcţiei de locuinţe, adeseori fiecare cameră era ocupată de către o familie.

Cămine de nefamilişti cu băi şi bucătării la comun, asemănătoare cu blocurile interbelice din Uniunea Sovietică, s-au construit în special în zonele industriale din anii 1950 până în anii 1970 (cel puţin).

Blocuri muncitoreşti în Petroşani din anii 1950
Blocuri muncitoreşti în Petroşani din anii 1950

Cartierul muncitoresc Ferentari, blocuri construite în 1945-1947 după unele surse sau 1949-1952 după alte surse. Sursa: merg.in
Cartierul muncitoresc Ferentari

Cartierul Floreasca
Cartierul Floreasca

Standardul din ~1958

Pentru a reduce costul per apartament şi a mări rata construcţiei de locuinţe, blocurile construite după 1958 au înălţimea camerelor redusă la 2,5 metri, pereţi de cărămidă de 10-20 cm cu stâlpi de beton la colţuri. Elementele prefabricate au început să fie folosite la scară redusă. Blocurile de 4 etaje au devenit dominante, dar unele aveau 7 etaje.

Apartamentele au fost reduse la aproximativ 40-45 m² pentru 2 camere şi 55-60 m² pentru 3 camere, toate aveau 1 baie de dimensiuni reduse, exceptând apartamentele cu 4 camere care erau o raritate (sub 1% din totalul apartamentelor construite).

Bulevardul Basarabia, observaţi îmbinarea blocurilor de 3 etaje din 1957 cu cel de 4 etaje din 1958

La sfârşitul anilor 1950 clădiri din zona centrală ale multor oraşe au fost demolate şi înlocuite cu blocuri pentru a da un aspect socialist, de exemplu blocurile de la Palatul Regal (1959), iar în Ploieşti cele din Piaţa Victoriei (1960-1962). S-au mai făcut “plombe” în zonele centrale din Bucureşti unde rămăseseră goluri între imobilele construite de boierii interbelici pe locul fostelor case.

S-au construit cartiere de dimensiuni reduse, de exemplu:

Bucureşti: Griviţa, Pajura, Giuleşti.
Ploieşti: Haşdeu (1959-1960), Muzicanţi (1961>).

Mega-cartierele anilor 1960

În anul 1960 a început construcţia mega-cartierelor la marginea oraşului, de exemple:

Bucuresţi: Berceni (zona dintre Şoseaua Berceni şi Bulevardul Constatin Brâncoveanu), Drumul Taberei, Ferdinard, Giurgiului, Militari, Titan (notă: Drumul Taberei şi Titan includ cvartale construite în anii 1950).

Ploieşti: Republicii-Andrei Mureşanu (1962>), Nord (1962>).

Aceste cartiere erau dominate de blocuri cu 4 şi 9 etaje plus dotări socio-culturale şi spaţii verzi generoase, distanţă minimă între blocuri fiind de 30 metri. Se evita construirea de blocuri orientate către şoselele principale, iar în cazul în care se construiau, se lăsa spaţiu verde de 15 metri până la troturar.

Video filmat de mine (daca vreţi, abonaţi-vă la canalul meu)

Îndesirea din anii 1970

Spre sfârşitul anilor 1960 a apărut fenomenul de îndesire, nu ştiu dacă acest lucru s-a întâmplat datorită venirii lui Nicolae Ceauşescu la putere sau a fost iniţiativa lui Dej.

Blocurile turn aveau 10 etaje în loc de 9, distanţă minimă între faţade a fost redusă de la 30 la 25 metri şi încă o dată la 20 metri în jurul anului 1970, au apărut noi blocuri pe spaţiile verzi din proiectul iniţial (vedeţi zona Favorit din Drumul Taberei plină de blocuri de 10 etaje construite în 1969-1972 ieşite din tiparul celor anterioare). Cartierele construite după 1970 sunt aproape lipsite de dotări socio-culturale.

Au apărut apartamente cu grade diferite de confort “pentru familii cu venituri diferite” (deşi eu stiam că în comunism salariile erau aproximativ aceleaşi pentru toţi). Este posibil ca atunci să fi apărut definiţia de confort 1, 2, 3 (în mod oficial gradele de confort au fost definite în 1990 pentru a stabili preţurile de vânzare ale apartamentelor către chiriaşi), dar eu personal am observat că fiecare cincinal dintre 1965 şi 1990 are apartamente cu 2 standarde de suprafaţă. În anii 1970 cele “mari” au sufragerii de 16-18 m² şi cele “mici” de 12-14 m², suprafeţele variau: garsonieră (25-35 m²), 2 camere (35-50 m²), 3 camere (45-65 m²), 4 camere (55-75 m²).

S-a renuntat la zidăria de cărămidă. Majoritatea blocurior de 4 etaje erau din panouri prefabricate în timp ce blocurile de 10 etaje aveau pereţi structurali din beton armat la interior şi panouri prefabricate la exterior. Un număr redus de blocuri fiind monolit (cofraje glisante sau cofraje metalice plane).

Finişajele interioare erau la minim, pardoselile erau acoperite de linoleum în loc de parchet, faianţa nu mai îmbrăca toată bucătăria şi baia ci doar zona de deasupra chiuvetei (nu ştiu exact anul acestor schimbări).

Era demolărilor 1975-1990

Se zvoneste că Nicolae Ceauşescu s-a inspirat din vizitele sale în China şi Coreea de Nord, sau că cutremurul din 1977 l-a determinat să ordone demolarea centrelor oraşelor şi construirea de blocuri pe toate bulevardele.

Eu observ că demolările au început la mijlocul anilor 1970 (frontul sudic de pe Iuliu Maniu şi frontul de pe Calea Dorobanţi erau deja construite în 1977) iar această machetă a Ploieştiului arată blocuri pe fiecare bulevard (o datez de la mijlocul anilor 1970 fiindcă pe Bulevardul Republicii arată altfel de blocuri decât cele construite în 1977-1978).

Cutremurul a venit la fix să se folosească de el ca pretext pentru demolări, sau cutremurul i-a amplificat planurile de demolare la toate casele, nu doar cele de la bulevarde. De exemplu frontul de pe Calea Rahovei s-a construit în 1975-1980 iar după 1980 au demolat toate casele până la strada Mărgeanului, şi dincolo de 13 Septembrie, plus Bulevardul Unirii şi zona spre Calea Vitan.

Cartiere construite după 1977 sunt dominate de blocuri în aliniament stradal, cu 8-10 etaje la bulevardele principale şi blocuri cu 4 etaje la restul străzilor, formând un perimetru în jurul parcărilor din spate. Distanţa minimă între blocuri a rămas 20 metri în Bucureşti, dar s-a redus la 12 metri în majoritatea oraşelor, deşi în multe cazuri tiparul străzilor a lăsat distanţe mai mari.

Spaţiul verde a fost redus considerabil datorită reţelei stradale, cartierele par mai îndesite, în ciuda faptului că densitatea de apartamente pe hectar a scăzut, datorită risipei de spaţiu cauzată de prea multe străzi şi blocuri neechidistante. Calitatea vieţii a scăzut, locuitorii din apartamentele de pe faţă inhalând noxele de la maşini iar locuitorii de pe spate având vedere către celelalte blocuri şi către ghena de gunoi.

În Bucureşti unele cartiere sunt aproape în întregime compuse de blocuri cu 8-10 etaje: Colentina şi Ghencea.

Blocurile rurale

“Pentru aducerea condiţiilor de trai de la sate cât mai aproape de cele de la oraşe” s-au construit blocuri şi în comunele suburbane, acestea au aceeaşi formă cu cele de 4 etaje din oraşe, dar au doar 2-3 etaje, şi sunt completate de vile P+1 cu 4 apartamente.

Otopeni este cea mai sistematizată comună (126 blocuri 221 scări, aproximativ 2000 apartamente), un număr semnificativ de blocuri sunt şi în 1 Decembrie, Bragadiru, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Snagov, Voluntari. Toate construite în ultimul cincinal de comunism, sunt compuse din blocuri din seria 1984 cu apartamente mari, dominate de 3 camere, astfel estimez suprafaţa medie la 70 m². Oare cum ar fi arătat aceste comune dacă regimul comunist mai rămânea încă 5-10 ani?

Revoluţia din 1989

Ţinând cont că construcţia unui bloc dura aproximativ 1 an, estimez că în fiecare judeţ, zeci de blocuri au fost în construcţie la momentul revoluţei din decembrie 1989. Demolările au fost oprite iar construcţia blocurilor începute s-a încetinit semnificativ.

În acest video filmat în Piaţa Victoriei în zilele revoluţiei puteţi vedea blocul central într-o fază avansată a construcţiei, a fost finalizat după revoluţie, dar blocul alăturat de pe Lascăr Catargiu care nu era aşa avansat a fost vândut şi transformat în birouri. Pe colţul pieţei din nord-vest au fost niste blocuri abandonate la niveul parterului până în 2004 când fundaţia a fost demolată pentru pentru construcţia America House şi turnului BRD.

Unele blocuri începute în 1989 au fost finalizate după mai bine de 20 ani, de exemplu blocul M38 de pe Nerva Traian, a cărui construcţie a fost reluată în 2008 şi finalizată în 2010-2011, în timp ce altele nu au fost niciodată finalizate, de exemplu blocul din Aviaţiei demolat în 2017. De notat ca nici Casa Poporului începută în 1984 cu termen de finalizare August 1990, a rămas nefolosită până în 1997 şi nici până în prezent nu e terminată (subsolurile). Să nu uităm de Casa Radio.

4 blocuri pe strada Nerva Traian, abandonate în 1989 şi trasformate ulterior în clădiri de birouri
Blocuri neterminate transformate în birouri pe Nerva Traian Blocuri neterminate transformate în birouri pe Nerva Traian

Bloc abandonat în cartierul Aviaţiei (demolat februarie 2017)
Unfinished block in Aviatiei neigborhood Unfinished block in Aviatiei neigborhood

Planuri de sistematizare neterminate

Bucureşti: Bulevardul Burebista se înfundă în case în loc să facă conexiunea cu Bulevardul Camil Ressu, Strada Matei Basarab era blocată de o casă (demolată în 2011), Calea Călăraşilor se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 1 km, Şoseaua Panduri face un cot deşi pe poza din satelit se poate observa că au fost demolate casele pentru îndreptarea străzii, etc.

Ploiesti: strada Ştefan Greceanu se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 300 metri, strada Gheorghe Grigore Cantacuzino nu face conexiunea cu strada Vasile Lupu şi Piata Eroilor, aşa cum era în proiect.

Metroul, unul din puţinele proiecte comuniste care într-adevăr au îmbunătăţit calitatea vieţii, a fost proiectat initial în 1938 pe timpurile lui Carol al II-lea, dar proiectul nu a fost pus în practică din cauza războiului. Construcţia a început în 1975 în timpul lui Ceauşescu şi urma să fie finaliată în anul 2000 cu 8 linii de metrou totalizând în jur de 100 km. Prima linie s-a deschis în 1979, iar până în ziua revoluţiei s-au dschis 3 lunii totalizând 55 km. Între 1990 şi 2000 idioţii capitalişti au reuşit performanţa să deschidă încă 8 km de linii începute de comunişti. Oare cât timp le va lua capitaliştilor să construiască o linie de metrou de la zero, Drumul Taberei – Eroilor – Pantelimon sau una care să lege Bucureştiul de aeroportul Otopeni?

Cum ar fi arătat România daca comunismul ar fi căzut mai devreme, la tentativa de revoluţie de la Braşov din 1987?

Ar fi fost un dezastru şi mai mare, în Ploieşti, Bulevardul Republicii şi strada Gheorghe Doja ar fi fost şi ele pe o porţiune îngustate la 2 benzi ceea ce ar fi însemnat un trafic greoi pe axa nord-sud.

Părerea mea este că ar fi trebuit să mai suportăm măsurile de austeritate încă vreo 5 ani, să apuce Ceauşescu să îşi termine planurile de sistematizare şi metroul, astfel traficul auto ar fi fost azi mai fluid.

Agenţia Naţională pentru Locuinte

Agenţia Naţională pentru Locuinte s-a înfiinţat în baza Legii nr. 152/1998, a preluat blocurile începute în comunism şi neterminate, şi a început construcţia unor noi cartiere de blocuri. Dacă în comunism se construiau aproximativ 100.000 apartamente pe an, ANL a finalizat în 14 ani (2001-2014) doar 31.643 apartamente (conform acestui PDF), în condiţiile în care au fost înregistrate peste 100.000 cereri de locuinţe pentru tineri.

Conform spuselor unor vizitatori ai site-ului, au existat blocuri construite de stat în anii 1990, începute după revoluţie şi finalizate înainte de înfiinţarea ANL. Exemplu: 8 blocuri pe strada Milioara în Târgovişte cu o formă foarte ciudată finalizate în 1995. Ştie cineva în ce scop au fost construite?

Superlative şi blocuri comuniste neobişnuite

Cele mai înalte blocuri comuniste: “bloc turn” e adeseori asociat cu blocurile de 10 etaje (11 niveluri, deşi unele au 12 niveluri), dar în Bucureşti s-au construit 15 blocuri cu 16-19 niveluri, plus alte câteva zeci cu 12-15 niveluri. În provincie am văzut blocuri de maxim 15 niveluri: 1 în Ploieşti P+14, 1 în Buzău P+M+13, 3 în Constanţa P+14, 1 în Braşov P+12, şi lista continuă (lăsaţi comentarii în ce oraşe mai sunt blocuri de peste 12 etaje).

Cel mai mare bloc: Blocul 63, strada Dristorului nr. 97-119, 210 metri lungime, PDF-ul reabilitării din sector 3 scrie 950 garsoniere, eu am numărat pe Google Streetview 979 garsoniere (89/etaj x 11). Când mai ajung în zonă încerc să întru în el să aflu adevărul.

Cel mai lung şir de blocuri: cea dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei, aproximativ 800 metri lungime din care 600 metri în linie dreaptă. În afara Bucureştiului am găsit în Ploieşti pe strada Malu Roşu un şir de 243 metri lungime, 12 scări.

Cel mai lung bloc (1 singură adresă): bloc B1, strada Liviu Rebreanu nr. 6, 260-270 metri lungime, 11 scări, urmat de bloc L14, Bulevardul 1 Decembrie 1918 nr. 35, 240-250 metri lungime, 11 scări.

Dacă în perioada interbelică blocurile de lux includeau parcări subterane, în perioada comunistă s-au construit doar un număr redus de blocuri cu parcări subterane (aş vrea să ştiu motivul), în Ploieşti există doar 1 astfel de bloc (pe Aleea Levănţica), care culmea e bloc de garsoniere. În Bucureşti sunt mai multe.

Bloc comunist (sfărşitul anilor 1980) cu parcări subterane pe Strada Cernăuţi din Bucureşti

Bloc comunist (anii 1970) cu garaje pe Aleea Poiana Narciselor din Deva

S-au construit un număr redus de apartamente pe 2 niveluri (în Anglia şi Singapore se numesc “maisonette” la noi li se spune “duplex”, primul fiind construit în 1959 la Palatul Regal (apartamente de 3 camere), altul pe Şoseaua Iancului (apartamente de 4 camere), şi probabil mai sunt câteva. Unele duplex-uri sunt la ultimul etaj, în Bucureşti majoritatea duplex-urilor se află în jurul Bulevardului Unirii şi în Băneasa. În Ploieşti duplex-uri se află în 3 blocuri pe Gheorghe Doja şi 7 în Mihai Bravu, toate având 5 etaje. Probabil fiindcă legea permitea maximum 4 etaje de la intrare până la uşa ultimului apartament, cuiva i-a venit ideea să facă apartamente duplex la ultimul etaj pentru a obţine un etaj în plus.

Nu ştiu exact care era legea din perioada comunistă, dar cu toţii ştim că blocurile fără lift au maxim 4 etaje, totuşi în Ploieşti sunt 2 blocuri cu 5 etaje fără duplex-uri: Bloc B1 din Eminescu şi blocul de pe Tache Ionescu. În Târgovişte unele din blocurile de 4 etaje din anii 1980 au 1 apartament sau 2 garsoniere la etajul 5.


Evoluţia blocurilor de după 1990

L-am împuscat pe Ceauşescu, avem dreptul de a ne vota conducătorii, libertatea de a alege locul de muncă, libertatea de a pleca din ţară, avem maşini, calculatoare, telefoane mobile, internet, DAR…

Cel puţin în Ploieşti, în cei 30 ani care s-au scurs de la revoluţie, nu s-a construit nici o şcoală, grădiniţă sau spital de stat, dar s-au construit câteva biserici. Şi dacă s-ar construi şcoli şi spitale, ar fi inutile fiindcă nu avem suficienţi profesori şi medici. În domeniul rezidenţial, ultimii 30 ani nu s-a mai construit nici un cartier nou în afară de cartierul Tineretului (99 loturi de casă date de primărie lângă strada Ghighiu) şi cartierul Albert care e un labirint de tarlale agricole care nici nu au adresă stradală, ce să mai zic de asfalt.

În Oradea, următorul oraş ca populaţie după Ploieşti, s-au construit noi cartiere de case de câţiva kilometri pătraţi în zona sudică (comparând pozele din Google Earth din 2004-2019), reţea stradală este planificată cu străzi paralele, dar şi aici lipseşte asfaltul.

Ideea de sistematizare care se practică în majoritatea ţărilor capitaliste a dispărut complet. Foştii proprietari, după ce au primit apartament plus despăgubiri financiare pentru terenul şi casa demolată, au reuşit să obţină terenul înapoi şi l-au vândut către dezvoltatori. Puteti compara străzile actuale cu cele vechi cu pozele aeriene de pe fostulbucuresti.github.io. De exemplu în vederea de mai jos Calea Vitan e un perimetru dreptunghiular sistematizat pentru construcţia de blocuri, care nu au apucat să fie construite, terenul a fost retrocedat şi azi s-au construit clădiri oblice conform aliniamentului parcelelor dinainte de demolare:

Dacă în ţările civilizate guvernul construieşte cartiere noi, cu infrastructură şi transport public planificat (care începe să circule când apar primii locatari), după care vinde parcele de teren dezvoltatorilor imobiliari, rezervând unele parcele pentru instituţii publice şi de învăţământ, în România dezvoltatorii imobiliari cumpără teren agricol şi construiesc blocuri şi vile de lux la care poţi ajunge doar cu maşini de teren sau elicopter, asfalt nu există şi uneori nici canalizare. Apartamentele se vând la preţuri de nimic, aproape nimeni nu vrea să locuiască aici. Şcoli, magazine şi transport public nu există, locatarii sunt dependenţi de maşina personală la fel ca americanii care locuiesc în suburbii, contribuind la aglomerarea traficului Bucureştean.

Dezvoltatorii imobiliari vânează case din interiorul oraşului pe care le demolează pentru a le înlocui cu blocuri (exact ca în perioada interbelică) sau construiesc blocuri şi mall-uri pe locul fostelor uzine comuniste, care generează un trafic auto masiv pe o infrastructură care nu a fost proiectată pentru aşa ceva. Exemplu mai jos, jumătate de casă duplex a fost înlocuită cu un bloc P+8 de 15-16 apartamente fără vreun loc de parcare:

Dacă cartierele comuniste nu sunt destul de îndesite, au apărut blocuri noi între blocurile vechi. În ţările civilizate locatarii sunt proprietari pe o cotă-parte din suprafaţa totală a cartierului, în România suntem proprietari pe o cotă-parte din terenul efectiv de sub bloc, primăriile având dreptul să retrocedeze spaţiul verde din jurul blocului la foştii proprietari dinainte de comunism, care vând terenul la dezvoltatori imobiliari. Exemplu: cartierul Floreasca.

Floreasca site plan Floreasca chaotic buildings

Alt exemplu este parcul Prisaca Dornei care începând cu 2007 s-a umplut de case şi blocuri. 12 hectare din parcul Titan riscă să devină un mall sau cartier de blocuri: www.ziare.com/social/administratia/parcul-ior-ar-putea-fi-sufocat-de-blocuri-in-urmatorii-ani-iata-cum-poate-fi-salvata-una-dintre-putinele-oaze-verzi-ale-capitalei-1548292

Dacă în anii 1980, apartamentele de 3 camere erau dominante, începând cu anii 2000 apartamentele de 2 camere au devenit dominante, însă camerele erau mai mari. Pentru comparaţie, în ţările capitaliste din vestul Europei, dar şi în Turcia, China, Coreea, Japonia, Singapore, etc, apartamentele de 4 camere sunt cele dominante.

Arhitecţii sfidează legea, de exemplu elimină uşa între hol şi sufragerie, includ holul în suprafaţa sufrageriei pentru ca aceasta să aibă suprafaţa minimă legală de 22 m². În alte cazuri legea este vizibil încălcată şi totuşi autorităţile corupte dau autorizaţie de construcţie deşi sunt constienţi că proiectele încalcă legea distanţei minime între clădiri sau suprafaţa minimă a camerelor.

După ce autorizaţia de construcţie e obţinută fraudulos, unii arhitecţi modifică proiectul, adăugând etaje în plus sau bagă apartamente la demisol în locul parcării subterane, iar după ce toate apartamentele au fost vândute, constructorii pleacă fără a mai pava parcarea sau a construi facilităţile promise în proiect: loc de joacă pentru copii, racordarea la utilităţi, etc.

Vedeţi şi radunegoita.ro, un arhitect care analizează blocurile noi construite, arătând cât de prost au fost proiectate (în special la lipsa de confort şi ergonomie în plan) comparat cu blocurile comuniste. A publicat o carte “Disconfort Residence“.


Despre mine

Studiez arhitectura comunistă din 2005 şi încă de atunci am scris niste articole similare cu acesta, arătând la prieteni fără a le publica pe internet. Am publicat un articol sumarizar în engleză pe teoalida.com în 2012. Iar în 2017 l-am tradus înapoi în română şi extins cu părţi din articolele în română scrise anterior, organizând blocurile pe cincinale, şi publicat pe teoalida.ro.

În 2020 în timpul studiilor pentru realizarea hărţii Bucureşti am observat că noile modele de blocuri nu s-au introdus în 1975, 1980, 1985, ci în 1977 şi 1984, şi am modificat din nou.

Notă: cifrele în metri pătraţi reprezintă suprafaţă utilă înterioară, fără pereţi şi balcoane. Nu vă lăsaţi seduşi de cifrele din anunţurile de pe OLX, e la modă să se exagereze la metri pătraţi, să se specifice suprafaţa totală incluzând pereţii şi balcoanele, ceea ce nu e corect!

Etichete:

3 comentarii la „Istoria blocurilor – arhitectura comunistă şi capitalistă”

  1. Buna ziua! Va salut din Timisoara si va felicit pentru acest site foarte util si bine documentat. De profesie, sunt inginer mecanic, ci nu arhitect, dar a inceput sa ma intereseze constructia blocurilor din perioada socialista, intrucat de ceva timp, din motive personale, am inceput sa luam in calcul sa ne mutam din apartamentul nostru cu 2 camere intr-un apartament cu 3 camere, intr-un bloc construit in anii `80. In cautarile noastre, a inceput sa ma intrige ceva si inca nu am deslusit misterul, anume de ce majoritatea blocurilor construite in anii `80, in cartierele din Timisoara de care suntem interesati (Zona Lunei, Printul Turcesc, Baba Dochia, Timocului, Dorobantilor), acestea sunt prevazute cu subsol tehnic din proiectare, in care oamenii si-au mai incropit cate o boxa si foarte putine blocuri, chiar extrem de putine, sunt prevazute din proiectare direct cu boxe, ceea ce mi se pare foarte decent. Care este explicatia? De ce foarte putine blocuri sunt prevazute din proiectare cu boxe, construite decent si cele mai multe cu subsoluri tehnice, fara boxe? De asemenea, asa cum am citit in articolul dumneavoastra, foarte putine sunt prevazute si cu garaje (parcari subterane).
    De asemenea, fiind pasionat si de istorie, chiar si de istoria arhitecturii urbane, imi puteti recomanda o carte in acest domeniu?
    Multumesc!
    Cu stima,
    Marcel

    1. O parte din blocuri in Bucuresti de exemplu au si destinatie de adapost in caz de calamitate iar in aceste locatii cred ca este interzisa amenajarea de boxe. Marea majoriate a propietarilor care si-au amenajat boxe au facut o pe cont propriu iar distributia s a lor s a facut in fnctie de rapiditatea cu care fiecare si a amnajat (nu exista titlu de proprietate pe alece spatii).

  2. Buna ziua. Va recomand Locuirea urbana-schita pentru o abordare evolutiva a dl arhitect Peter Derer. Cartea prezinta evolutia si tipologia ansamblurilor rezidentiale din Romania.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *